Nevoinţele şi viaţa Cuviosului Părintelui nostru Sava cel Sfinţit
(5 decembrie)
Pe cînd Teodosie cel Tînăr ţinea sceptrul împărăţiei greceşti şi avea douăzeci şi şapte de ani în împărăţie, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părţile Capadociei şi în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decît Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.
Părinţii fericitului Sava se chemau Ioan şi Sofia şi erau de bun neam şi binecredincioşi; iar cînd era pruncul de cinci ani, s-au dus părinţii lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaş. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinţilor la Eremia, fratele mamei sale. Şi întrucît Eremia avea o femeie cu nărav rău şi sfadnică, supărîndu-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care vieţuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinţii lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia şi cu Grigorie se certau între dînşii, căci fiecare dintr-înşii voia să-l aibă la el, nu atît pentru că îl iubeau pe copil, pe cît ca să fie părtaş avuţiei tatălui său. Iar fericitul copil, avînd înţelegere de bătrîn şi văzînd gîlceava şi sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinţilor şi mergînd în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Vieţuind acolo, a învăţat repede psaltirea şi celelalte sfinte scripturi şi sporea în fapte bune, luînd aminte la rînduiala monahicească.
Nu după multă vreme împăcîndu-se între dînşii, unchii fericitului Sava au venit la dînsul în mănăstire şi au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfîntă ogradă şi să-şi ia femeie cu care să vieţuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decît a vieţui în locaşurile păcătoşilor şi iubind mai mult viaţa monahicească decît cea mirenească, nu ascultă de unchii săi şi sfatul lor cel înşelător îl lepăda, zicînd: "Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem ca nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune şi apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemaţi sînt cei ce se abat de la poruncile Tale.
Cu aceste cuvinte izgonind de la dînsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sîrguia în mai mari nevoinţe, cu ostenelile şi înfrînările chinuindu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.
Deci, fiind biruit şarpele acela, care prin avere şi însurătoare voia să-l scoată din sfîntul lăcaş, ca din sălăşluirea Raiului - s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfînt, adică diavolul îmbuibării pîntecelui. Căci fericitul, lucrînd odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, şi fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrînd a-l mînca mai înainte de vremea rînduită şi de obişnuita binecuvîntare. Dar, aducîndu-şi aminte că în rai cu astfel de rod şarpele a adus spre păcat pe cel dintîi om, s-a oprit de a-l mînca şi se osîndea singur în sine zicînd: Frumos şi bun era la mîncare rodul cel ce a omorît pe Adam. Şi, aruncînd mărul la pămînt, l-a călcat cu picioarele, călcînd împreună cu dînsul şi gîndul său, iar mai vîrtos zdrobind capul şarpelui lăcomiei de pîntece; apoi şi-a pus însuşi legămînt să nu mai mănînce mere pînă la moartea sa. De atunci toată pofta şi-o biruia prin înfrînare, mîncînd şi dormind puţin, pururea petrecînd în osteneală; pentru că mîinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tînăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toţi părinţii cei bătrîni, care se aflau în acea mănăstire.
Odinioară s-a întîmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că şi-a udat hainele sale de ploaie şi era vreme de iarnă, cînd nu strălucea soarele. Deci, neavînd unde să-şi usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pîine, deasupra lemnelor şi le-a uitat acolo. După puţin timp s-au adunat fraţii să coacă pîine şi au aprins lemnele în cuptor, neştiind că pitarul îşi pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzîndu-se lemnele foarte tare, şi-a adus aminte pitarul de hainele sale şi se întristă mult. Acolo era şi fericitul Sava, care, văzînd întristarea fratelui, nu s-a temut şi făcîndu-şi semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credinţă, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, aşa şi copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieşit din cuptor nevătămat, aducînd în mîinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea şi ale sale rămînînd nearse.
Această minune văzînd-o fraţii, s-au înspăimîntat şi zicea unul către altul: "Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinereţile lui".
A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergînd din putere în putere şi din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinţii care erau acolo, prin pustietăţile cele de primprejur, să se folosească din vorba cea împreună cu dînşii şi să-şi găsească acolo un loc spre sălăşluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea şi cu binecuvîntare spre sfînta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicînd: "Nu este bine, tînăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îţi este să stai într-un loc".
Dar Dumnezeu Care le rînduieşte pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. "Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie". Atunci chemînd egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvîntare, şi cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povăţuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vîrstei sale, la sfîrşitul împărăţiei lui Marchian şi a patriarhului Iuvenalie. Intrînd în mănăstirea Sfîntului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul şi l-a dat unui bătrîn capadocian, la care iernînd gîndea la viaţa pustnicească, pe care de mult cu mare dorinţă o rîvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune şi cu minunile în pustia aceea dinspre părţile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.
Deci, cerînd binecuvîntare de la întîistătătorul, a plecat şi ajungînd în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo cîteva zile, aşteptînd vremea în care i-ar fi fost cu putinţă a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămînă, sau de două ori, şi la zile însemnate. Venind sîmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducîndu-se la biserică şi a căzut înaintea lui, rugîndu-se cu osârdie să-l primească şi pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l aşa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viaţa cea monahicească, mai mult decât mulţi alţii şi că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina şi va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părţile acelea.
Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu şi săvîrşea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cîrtire, cu supunere smerită şi întru osteneală cu osîrdie, încît se minunau părinţii de atîta iubire de osteneală şi de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrînd să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinţilor săi, i-a băgat vrăjmaşul în mintea lui un gînd netrebnic, ca să meargă şi să rînduiască averea rămasă de la părinţii săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminţi, să-l lase să se ducă în Alexandria şi cerea ca şi pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dînsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul şi putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugăminţile cele cu sîrguinţă ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa şi l-a liberat împreună cu dînsul şi pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.
Ajungînd ei în Alexandria şi îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morţi, fericitul Sava a cunoscut pe părinţii săi, Ioan şi Sofia, care se întîmplaseră într-acea vreme acolo - pentru că tatăl său avea o dregătorie ostăşească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoinţă şi de mai mare luptă, decît cea dintîi, pe care a avut-o cînd l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinţii lui, pe de o parte cu rugăminţi şi cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase şi înşelătoare, ca să lepede hainele cele negre şi să le îmbrace pe cele albe; apoi urmînd vieţii lor, să se facă ostaş în locul tatălui său.
Fericitul, pricepînd că acea întîlnire şi cunoştinţă cu părinţii săi i s-a făcut prin meşteşugirea vrăjmaşului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească şi, trecînd cu vederea rugămintea lor şi lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în buna hotărîre, răspunzînd părinţilor: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe maica sa, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi care nu-şi va lua Crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decît pe Dumnezeu şi viaţa voastră deşartă, mai mult decît Crucea, şi ostăşia voastră lumească, mai vîrtos decît ostăşia cea duhovnicească? Căci dacă împăraţii pămînteşti, osîndesc la chinuri pe ostaşii care fug din cetele lor, cu atît mai mult Împăratul ceresc nu va cruţa pe aceia, care, înscriindu-se în ostăşia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă". La sfîrşit, fericitul Sava a adăugat şi aceasta: "Voi, dacă mă veţi sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostăşia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinţii mei".
Ioan şi Sofia, văzînd inima fiului lor neînduplecată către dorinţa lor, au încetat de a-l mai supăra şi cu mai multă tînguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuinţă, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mîhnească prea tare pe părinţii săi, a luat numai trei galbeni, însă şi pe aceia, întorcîndu-se în mănăstire, i-a dat în mîna lui Teoctist, egumenul său.
Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dînsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar şi acela săvîrşindu-se după doi ani, a venit după dînsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la naşterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viaţa cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peştera cea de lîngă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, avînd urechile sale pline de povestirile despre viaţa lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blîndeţea, smerenia şi despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: "Să nu opreşti pe Sava a se osteni precum voieşte".
Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peşteră numai cinci zile în săptămînă; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viaţa lui în peşteră era aşa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieşind din peşteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coşniţe, din care în fiecare zi împletea cîte zece, iar în gură şi în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sîmbăta, venea de dimineaţă din peşteră în mănăstire, aducînd cu sine cincizeci de coşniţe. Cînd venea, se împărtăşea cu soborniceasca rugăciune şi, întărindu-şi trupul cu hrană, iarăşi intra în seara Duminicii în peşteră, ducînd cu sine stîlpări de finic, cît putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coşniţe.
Într-o osteneală şi postire ca aceea, vieţuind el în acea peşteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustniceşti, ca pe un monah desăvîrşit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinţilor celor ce au îmbătrînit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tînăr-bătrîn. Căci, fiind tînăr cu trupul, avea ca un bătrîn înţelepciune duhovnicească şi viaţa curată.
Deci a ieşit împreună cu dînsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducînd împreună cu el şi pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrînd să petreacă acolo tot postul mare, pînă la Duminica Stîlpărilor. Apoi a vrut odată bătrînul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amîndoi ucenicii săi, Dometian şi Sava, în nişte locuri fără apă. Fiind arşiţă mare, fericitul Sava a ostenit şi slăbind de sete a căzut, neputînd a mai merge. Făcîndu-i-se milă de dînsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtîndu-se de dînsul ca de o aruncătură de piatră şi se ruga, zicînd: "Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit". Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a săpat în pămînt de trei ori cu un lemnişor ce se întîmplase acolo şi îndată a izvorît apă vie din care bînd Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stîlpărilor, s-au întors în lavră.
Trecînd puţină vreme, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luîndu-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfîntului Eftimie şi după săvîrşirea altor părinţi bătrîni ai acelei lavre, văzînd Sava că se schimbă rînduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viaţa sa cea îmbunătăţită.
Fericitul Sava era atunci de treizeci şi cinci de ani de la naşterea sa, cînd s-a sălăşluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfîntul după osteneală, la miezul nopţii s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune şi era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte...; peste aspidă şi vasilisc vei călca... . Acestea zicînd el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoşările lui.
După cîteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfînt, vrînd să-l sfîşie şi, apropiindu-se, se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi. Iar cuviosul, văzînd pornirea fiarei şi mişcările ei, a zis: "Dacă ai îngăduinţă de la Dumnezeu a mă mînca, pentru ce te opreşti? Iar de nu, pentru ce te osteneşti în deşert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!". Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu ruşine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele şi balaurii, încît umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blînde.
Odată, umblînd prin pustie, a întîmpinat patru saracini foarte flămînzi şi slăbiţi. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care şi el singur se hrănea şi care se chemau melagrii, precum şi miez de trestie. Iar ei mîncînd s-au întărit şi au însemnat locul şederii lui, apoi s-au dus. După cîteva zile au venit la dînsul, aducîndu-i pîine, brînză şi dactile (un fel de fructe) dîndu-i mulţumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dînşii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: "O, amar suflete al meu! Aceşti oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cît sînt de mulţumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, sîntem nemulţumitori, vieţuind în lene şi în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci.
După aceasta a venit la dînsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legîndu-se prin dragoste de fericitul Sava a început a vieţui împreună cu dînsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioşii părinţi, rugîndu-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pămîntul şi a înghiţit pe acei agareni; apoi ceilalţi agareni, văzînd acea minune, s-au temut şi au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarăşul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie şi mare dragoste s-a prins între ei.
Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfîntului Sava în pustie şi străbătînd şi alte locuri ale pustietăţii, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tînăr, s-a îndulcit de învăţătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecînd toată noaptea în obişnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătîndu-i o vale pe care curgea odată pîrîul din Siloam către miazăzi, unde era o peşteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peşteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor şi puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni şi pe dînsul în acea peşteră. Apoi, sfîrşindu-se vedenia şi făcîndu-se ziuă, s-a pogorît Sava din dealul acela şi, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat peştera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis şi s-a sălăşluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la naşterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsînd după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorînd pe tiranul Vasilisc, şi-a primit împărăţia sa.
Peştera aceea în care s-a sălăşluit Cuviosul Sava, avea suire la dînsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peşteră o frînghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peşteră ca la cinsprezece stadii. Vieţuind cuviosul în peştera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creşteau prin jurul peşterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălăşluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horat. După cîtva timp, trecînd patru saracini prin locul acela, au aflat peştera Cuviosului Sava şi voiau să se suie la dînsul, dar nu puteau pentru greutatea urcuşului. Fericitul, văzîndu-i pe dînşii de sus, a slobozit frînghia ca să se suie la el. Ei, intrînd în peşteră n-au aflat la dînsul nimic şi s-au minunat de viaţa şi de obiceiul lui cel bun; apoi făcîndu-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dînsul şi aduceau pîine, brînză, finice şi alte mîncări. Cuviosul a petrecut în aceea peşteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu şi cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredinţa sufletele multora şi a-l face povăţuitor şi păstor al oilor celor cuvîntătoare; căci după cinci ani de petrecere liniştită în acea peşteră, au început mulţi a veni la dînsul din diferite locuri, vrînd a vieţui lîngă el; iar el primindu-i pe toţi cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemînatic pentru nevoinţă. Apoi, zidindu-şi chilii, vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieţii celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dînsul în puţină vreme, pînă la şaptezeci de fraţi, între care cei mai aleşi erau aceştia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lîngă Iordan lavra ce se numeşte Pirghion; Firmin şi Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe şi Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, şi alţi mulţi bărbaţi sfinţi, ale căror nume sînt scrise în cărţile vieţii. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.
Înmulţindu-se fraţii şi făcîndu-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pîrîului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pîrîului cel uscat. Cînd venea la dînsul cinev a din cei sfinţiţi, îl ruga pe acela de săvîrşea Sfînta Liturghie, el nevrînd să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din fraţi nu voia să-l ridice la treapta preoţiei.
Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfîntul s-a rugat într-o noapte, zicînd: "Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfîntului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, şi ne izvorăşte apă spre potolirea setei noastre". Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas din pîrîu, unde căutînd, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpînd cu piciorul în pămînt şi, punîndu-şi gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorîndu-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; şi săpînd puţin a aflat apă multă şi s-a făcut izvor curgînd cu îndestulare, împlinind toată trebuinţa lavrei şi neîmpuţinîndu-se niciodată... Amin
