Sfantul Mucenic Sebastian, model bizantin

Sfantul Mucenic Sebastian, model bizantin

18 decembrie

Sfantul Sebastian, cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei. El era plăcut şi iubit păganilor împăraţi, care l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape.

 

Dimensiune
Model Icoana
Tip Icoana
  • Litografie cu rama si sticla
In stoc
89,00 lei
Nicio taxa

 

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Sebastian şi a însoţitorilor lui
(18 decembrie)

Sfîntul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut şi a învăţat carte. El era atît de plăcut şi iubit păgînilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, încît l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape şi i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz şi priceput, plin de înţelepciune, în cuvinte adevărat şi în judecăţi drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredinţau lui şi în slujbe era credincios şi cu bărbăţie, însemnat în bunătate şi în toată rînduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostaşii ca pe un părinte şi toţi cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau şi îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat şi om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toţi să se iubească şi să se cinstească.

În toate zilele slujea lui Hristos cu osîrdie, rugîndu-se şi păzind sfintele Lui porunci. Şi aceasta o făcea în taină, ca să nu afle păgînii împăraţi credinţa lui în Hristos; nu de munci temîndu-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpînirii pămînteşti pe ostaşul lui Hristos, ca să ajute creştinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniţi şi munciţi. Pentru că pe care nu putea să-i ceară şi să-i elibereze din legături şi din munci, nici să le facă vreo uşurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-şi dea sufletele cu bărbăţie pentru Domnul lor, cu al Cărui sînge erau răscumpăraţi şi să-şi verse sîngele lor privind către veşnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sîrguia a cîştiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

Deci, precum grăieşte Scriptura, întărind mîinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogiţi ai credincioşilor şi pe cei slabi la suflet, care se îndoiau şi se temeau de munci, pe aceia îi învăţa şi-i făcea să fie cu bărbăţie şi îi deştepta către nevoinţă. Apoi, văzînd pe mulţi înaintea sa nevoindu-se şi alergarea săvîrşindu-şi şi credinţa nevătămată în muncile cele grele păzindu-şi şi către primirea cununilor celor veşnice mergînd - se aprindea însuşi cu dorinţa de a pătimi pentru Hristos şi aştepta pînă cînd îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobîndit vremea întru care nu i-a mai fost cu putinţă a tăinui văpaia dragostei şi a rîvnei celei dumnezeieşti ce ardea înăuntru şi cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Şi a fost vremea aceea astfel:

Doi bărbaţi cinstiţi şi de bun neam, Marchelin şi Marcu, fraţi după trup şi împreună născuţi, au fost prinşi mărturisind pe Hristos şi mult timp au fost ţinuţi legaţi. La aceştia adeseori mergea fericitul Sebastian şi îi mîngîia pe dînşii, vorbind despre sfînta credinţă şi despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înşelăciunile lumeşti cele degrabă trecătoare şi să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultînd sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăţie rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau şi erau neclintiţi în credinţă; apoi au fost osîndiţi la tăiere cu sabia.

Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, cînd vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinţi, la familiile şi copiii lor, căci încă erau vii părinţii lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amîndoi bătrîni. Şi au rugat părinţii şi toţi ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetăţii Romei, să mai îndulcească zilele vieţii lui Marchelin şi a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinţii, femeile şi tot neamul lor, erau întru întunericul relei credinţe păgîneşti. Deci, dîndu-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinţii, femeile, copiii, rudeniile şi prietenii lor, cu multă tînguire rugîndu-i să se miluiască pe ei şi pe aceştia şi să facă după plăcerea împăraţilor.

Tatăl lor, intrînd în temniţă, se tînguia, zicîndu-le: "O! fiii mei prea iubiţi, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrîneţi? Care alt toiag şi ajutor al bătrîneţilor mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup şi cine va moşteni averile mele? Fie-vă jale şi milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut şi v-am crescut. Pentru ce vă duceţi de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristaţi de tinereţile voastre, de bătrîneţile mele, de femeile voastre şi de copiii care jelesc în tot ceasul fără mîngîiere? Pentru ce vă lipsiţi de toate cele frumoase ale lumii, de viaţa cea preadulce şi să mănînce vrăjmaşii bogăţia voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viaţă, de fii şi de lumina ochilor mei".

Zicîndu-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi faţa zgîriindu-şi-o, zicînd: "Aduceţi-vă aminte, fiii mei prea iubiţi, de ostenelile ce am suferit, născîndu-vă, legănîndu-vă, crescîndu-vă şi hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine".

Acestea şi multe altele ziceau părinţii lor, ca să-i pornească către milostivire şi împreună pătimire. Femeile lor plîngeau şi se boceau asemenea şi, purtînd copiii lor în braţe, ziceau: "Soţii noştri prea iubiţi! Pentru ce vă arătaţi către noi şi către voi atît de nemilostivi? Dacă aţi avut o socoteală ca aceasta nebună, ca să vă omorîţi fără de vreme şi în zadar, pentru o nădejde deşartă a vieţii ce va să fie, care nu ştiţi de este adevărată, pentru ce ne aruncaţi pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară şi nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voştri? Fie-vă milă şi vă înduraţi de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorîţi-ne pe noi mai întîi, ca să nu vedem sfîrşitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie şi pe noi cu aceeaşi sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înşine ne vom tăia singure".

După ce au zis acestea, femeile, rudeniile şi prietenii lor, au făcut pe mulţi ascultători să lăcrimeze; şi, mai ales, mucenicilor - ca nişte oameni şi ei trup fiind - li s-a făcut milă de femeile şi copiii lor şi vărsau multe lacrimi.

Atunci Sfîntul Sebastian, care se întîmplase acolo în acea vreme, văzîndu-i pe ei aproape de cădere şi de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dînşii, apoi, cunoscînd că şi vremea mărturisirii sale a sosit ca şi altora să ajute şi singur să iasă la nevoinţa pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă şi a zis: "O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti! Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luînd putere, să se ridice spre război, care, deşi întîi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pămînteşti, cu preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tînguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plîngînd, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că numai aceasta singură este viaţa, care, luînd sfîrşit, nici o parte nu rămîne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sîrguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o. Pentru că viaţa aceasta de acum este degrabă trecătoare şi atît de nestatornică, încît nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dînsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mîndrit cu dînsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pîntece îi îndulceşte cu îmbuibare şi cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrînare şi la toată necurăţenia îi îndeamnă.

Viaţa aceasta îndeamnă pe tîlhari să fure, pe cel mînios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi între femei despărţire; între prieteni, vrajbă; între cei blînzi, gîlceavă; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; iar de la meşteri, cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încît uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemînare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gînd se săvîrşesc nişte fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tîlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mîndru face strîmbătate celui smerit şi cel vinovat de tot răul goneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutăţile pe poftitorii şi slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintîi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre cîştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pîntecului şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătăţile cele pămînteşti. Această viaţă de acum vă înşală pe voi, o, prieteni iubiţi?"

Apoi a zis către părinţii mucenicilor: "Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tînguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia Împăratului celui veşnic?. Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mîntuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încît nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănîncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plînsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tînguirea în munci.

Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sîrgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despărţesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dînşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mîngîie casele cele frumoase de piatră, cu cît mai vîrtos vă vor mîngîia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sînt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori nevestejite, unde-s cîmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfîrşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urîtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plîngere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cîntă neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci, pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lîngă ei veşnic, să audă ce răspund către dînşii bogăţiile lor: aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă numai dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pămînt cel osîrduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, ca îndoit să ia de la dînsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pămînt, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pămîntul creşte sămînţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sîrguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi cînd va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămîn nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfîrşească niciodată, ci fără sfîrşit rămîn în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi muncile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sînt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sînt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

O! de-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte pînă în sfîrşit, ca fără de sfîrşit să se muncească. De aceea rămîn întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularile cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mîncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi.

O! prieteni, o cinstite femei ale sfinţilor! Nu doriţi a întoarce această doime sfîntă de la viaţa cea fără de sfîrşit, către acel fel de moarte înfricoşată şi fără de sfîrşit! Nu-i atrageţi de la bucurie către tînguire! Nu-i sfătuiţi a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemaţi de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfîntă, Marcheline şi Marcu! Nu vă lăsaţi să vă înşele duşmanul cel viclean care v-a adus o ispită ca aceasta prin casnicii voştri! Nu vă aruncaţi în muncile cele nesfîrşite şi nu vă daţi în mîinile diavolului! Nu vă înşelaţi cu dragostea acestei vieţi vremelnice, cu frumuseţile acestei lumi văzute şi dulceţile cele deşarte ale vieţii! Nu vă lăsaţi biruiţi de rugămintea părinţilor, de tînguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor şi ale rudeniilor! Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmaşii omului sînt casnicii lui. Căci nu ne sînt prieteni aceştia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmaşi. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc şi de atîtea bunătăţi ne lipsesc pe noi.

Deci, nu lăsaţi ca să vă ia din mîini plata aceea pentru care v-aţi ostenit atîta! Căci iată, cu adevărat ca şi cum în mîinile voastre ţineţi acum bunătăţile cele gătite vouă. Iată, acum staţi lîngă uşile cămării celei cereşti. Iată, acum cununile vi s-au împletit şi Hristos, puitorul de nevoinţe, vă aşteaptă ca să vă încununeze şi să vă preamărească înaintea sfinţilor îngeri. Iată, acum a sosit sfîrşitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceţi înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceţi stîlp neînsufleţit, căci veţi pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceţi cu mai multă dragoste către părinţi, către femei, către copii, ca să nu fiţi nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiţi aşa de nepricepuţi, ca după ce aţi început cu duhul, acum să sfîrşiţi cu trupul. O! de aş fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sîngele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea şi moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru şi al meu"!

Acestea şi altele multe grăind Sfîntul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălţime şi faţa lui era ca a îngerului, încît s-au spăimîntat necredincioşii de slava feţei lui. Apoi au fost văzuţi de unii şapte îngeri, îmbrăcînd pe fericitul Sebastian cu haină strălucită şi un tînăr prea frumos, zicîndu-i: "Tu, totdeauna vei fi cu mine". Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închişi Marchelin şi Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de şase ani îşi pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului şi a înţelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian şi înţelegîndu-le bine, apoi, văzînd şi strălucirea feţei lui, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: "De sînt rob al lui Iisus Hristos şi de sînt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea şi prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele şi limba, precum odinioară a proorocului Zaharia".

Acestea zicînd, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii şi îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicînd: "Fericit eşti tu, binecuvîntat este cuvîntul gurii tale şi fericiţi sînt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorîndu-se din cer către tine şi ţinînd o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvîntul tău. Deci, binecuvîntaţi sînt cei ce cred cele grăite de tine şi blestemaţi sînt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvînt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare şi izgoneşte întunericul nopţii şi aduce lumină ochilor tuturor, aşa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atît a neştiinţei, cît şi a orbirii mele şi mi-a răsărit ziua cea luminată a credinţei celei drepte; apoi ai deschis amuţirea de şase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu".

O minune ca aceea văzînd toţi cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzînd atîta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfîntului, cerînd iertare că prin porunca împăratului a ţinut legaţi şi închişi pe cei doi. Şi, luînd legăturile de fier din mîinile lor, le cuprinse genunchii şi-i ruga a merge liberi. Apoi zise: "O! cît aş fi fost de fericit dacă aş fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sîngelui meu pentru voi, aş fi spălat păcatele mele şi, izbăvindu-mă de moartea cea veşnică, aş fi dobîndit viaţa aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian".

Iar cînd ruga pe sfinţi să meargă la ale lor, i-au zis aceia "Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ţie; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat şi îndurat; El este puternic să te învrednicească şi pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl pofteşti. Că de vreme ce vouă necrezînd încă, vi s-a dăruit lumina cunoştinţei adevărului, cu cît mai vîrtos acum, crezînd tot ceea ce veţi cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credinţa voastră, acum din învăţătură s-a început. Şi într-un ceas aţi învăţat ceea ce ar fi putut cineva să înveţe într-un an. Şi precum vedem, nimic nu vă opreşte pe voi cei ce credeţi în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinţii, nici fiii, nici bogăţiile, ci îndată treceţi cu vederea cele ce aţi iubit totdeauna şi căutaţi ceea ce niciodată nu ştiaţi, alergînd pe cărările cele neştiute, căci îndată aţi venit către Hristos şi prin dorinţă aţi intrat acum în cele cereşti, de vreme ce nici o mîngîiere nu căutaţi pe pămînt! O! cît de mare laudă este lucrul acesta! O! cît este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-aţi unit în apa Botezului, apoi începuturile ostăşirii n-aţi văzut şi acum luaţi arme pentru Împăratul Cel adevărat şi pe ostaşii Lui dezlegîndu-i din legături, singuri vă faceţi ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorîţi, nu vă temeţi singuri a vă da la moarte".

 

Tematica
Icoana Sfinti
Luna
12 Decembrie
Ziua din luna
18
Ic_1218_SfSebastianBizant
No reviews

S-ar putea sa-ti placa

Product added to wishlist
Product added to compare.

Contactati-ne!