Sfantul Cuv. Ioanichie cel Mare, Sfantul Ierarh Nicandru

Viața Cuviosului Părinte Ioanichie cel Mare

(Pomenirea la 4 noiembrie)

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu Părinte Ioanichie s-a născut în părțile Bitiniei, într-un sat numit Maricat. Tatăl său, Miritrichie, și mama sa, Anastasia, erau oameni simpli și evlavioși. Din copilărie, Ioanichie a fost crescut în ascultare și smerenie, îngrijind vitele părinților săi. Deși nu învățase carte, el a primit de la Dumnezeu înțelepciune mai presus de orice învățătură omenească, pentru că inima sa era plină de râvnă pentru poruncile Domnului.

Încă din tinerețe se arăta blând, răbdător, smerit și plin de ascultare. Avea mare dragoste pentru rugăciune, iar adeseori, lăsând turma, se retrăgea într-un loc liniștit pentru a se ruga cu lacrimi și cu stăruință. Înainte de a pleca, făcea semnul Sfintei Cruci asupra vitelor, și, prin minune, nici una nu se risipea și nu era atacată de fiare, până când se întorcea. Astfel s-a nevoit Ioanichie până la vârsta bărbăției.

Pe atunci domnea împăratul Leon al V-lea Armeanul, fiul lui Constantin Copronim, eretic și luptător împotriva sfintelor icoane. Acesta a trimis porunci prin tot imperiul să se adune tineri viteji pentru oaste. Ajungând trimișii și în satul Maricat, au văzut pe Ioanichie, tânăr frumos, puternic și îndemânatic, și l-au luat în armata împărătească.

Ca ostaș, Ioanichie s-a arătat curajos și priceput în luptă, dar și blând și smerit față de camarazii săi. Însă, din invidie diavolească, a fost atras o vreme în erezia iconoclastă, lepădându-se de cinstirea sfintelor icoane, cum făceau atunci mulți, amăgiți de împărați rătăciți.

Dumnezeu însă, Care voiește mântuirea tuturor, l-a scos și pe el din rătăcire printr-o întâmplare minunată. Într-o zi, întorcându-se dintr-o misiune militară și trecând prin muntele Olimpului, a întâlnit un călugăr înainte-văzător. Acesta i-a ieșit în cale și, numindu-l pe nume, i-a zis:

„Ioanichie, dacă te numești creștin, de ce disprețuiești icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate faptele tale bune dacă nu ai credința cea dreaptă!”

Uimit că monahul îl știa pe nume fără să-l fi întâlnit vreodată, Ioanichie a înțeles că Duhul lui Dumnezeu grăia prin el. A căzut la pământ plângând, a cerut iertare și a făgăduit să cinstească icoanele cu credință neclintită. Din acea clipă a început pocăința sa cea mare: se pedepsea cu post, priveghere și rugăciune, dormea pe pământ, nu mânca până la săturare și petrecea în lacrimi. Astfel s-a curățit și s-a întărit în adevărata credință.

După șase ani de o astfel de viață, a izbucnit războiul cu bulgarii, care năvăliseră în Tracia. Împăratul a pornit împotriva lor cu oastea sa, în care se afla și Ioanichie. În luptă, el s-a arătat viteaz și neînfricat, apărându-și camarazii și izbăvind pe mulți de moarte. A ucis cu mâna lui un războinic uriaș, asemenea unui nou David împotriva lui Goliat, iar împăratul, văzând vitejia lui, l-a trecut între vitejii de seamă, făgăduindu-i mari daruri.

Însă, după sfârșitul războiului, când împăratul voia să-l cinstească, Ioanichie a socotit toate aceste lucruri drept deșertăciune. A părăsit oastea după douăzeci și patru de ani și s-a retras la viață monahală, dorind să lupte nu cu oameni, ci cu duhurile răutății.

A venit mai întâi la mănăstirea Avgarov, unde egumenul Grigorie, un om înțelept, l-a sfătuit să nu se grăbească spre pustnicie, ci să se deprindă mai întâi cu rânduiala mănăstirii, cu ascultarea și cu smerenia. Ioanichie a primit sfatul și a viețuit în mai multe mănăstiri – la Avgarov, la Utotelos și apoi la Antidiu –, unde a învățat psalmi și rânduiala rugăciunii.

După doi ani, arzând de dorul liniștii, s-a retras în munți. A întâlnit acolo doi pustnici îmbrăcați în haine de păr, care i-au prorocit că, spre sfârșitul vieții, va avea o mare ispită de la oameni, dar nu va pătimi nimic rău, căci Dumnezeu îl va apăra. I-au dăruit o haină de păr (numită „leviton”), care s-a dovedit a fi pentru el o pavăză duhovnicească.

Apoi s-a sălășluit pe muntele Trihalix, trăind sub cerul liber, în post și rugăciune. Egumenul Grigorie i-a zidit o mică chilie, dar, fiind deranjat de mulțimea celor ce veneau la el, s-a mutat într-un loc și mai retras, într-o peșteră adâncă de lângă Elespont, unde trăia din puțină pâine și apă primită o dată pe lună. Zi și noapte se ruga, zicând mereu:

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt.”

Această rugăciune a rămas vestită între monahi până astăzi.

După trei ani, mergând la o biserică, a fost recunoscut de un fost camarad de arme. Pentru a fugi de slavă, s-a retras și mai adânc, în munții Conturiului, unde a trăit printre fiare și balauri, cântând psalmii și slăvind pe Dumnezeu.

Odată a plecat spre Efes, pentru a se închina la biserica Sfântului Ioan Teologul. Ajungând la un râu mare, s-a rugat și, prin puterea lui Hristos, a trecut pe deasupra apei ca pe uscat. Când a intrat în biserică, ușile s-au deschis singure, iar după ce s-a rugat, s-au închis din nou.

Revenind în munți, a aflat despre o tânără călugăriță ispitită de dorința de a părăsi mănăstirea. A atins-o cu mâna, rugându-se să ia asupra sa greutatea ei trupească. Dumnezeu a ascultat rugăciunea: fata s-a izbăvit de patimă, dar ispitirea s-a mutat asupra lui. Atunci Ioanichie s-a nevoit cu mare asprime, postind, rugându-se și chiar aruncându-se înaintea unui balaur, dorind să moară mai degrabă decât să se pângărească. Dar șarpele a murit, iar ispita s-a stins. Din acea clipă a primit de la Dumnezeu puterea de a birui toți balaurii, văzuți și nevăzuți.

După doisprezece ani de viață pustnicească, un glas ceresc i-a poruncit să meargă la mănăstirea Erist, unde egumenul Ștefan l-a tuns în monahism. Deși era deja plin de har, a primit cu bucurie chipul monahal și s-a închis apoi într-un loc numit Critama, legându-se cu un lanț de fier timp de trei ani, într-o nevoință aspră.

Apoi, mergând la marele pustnic Gheorghe din Helidon, a petrecut cu el alți trei ani și a învățat toată Psaltirea. A fost apoi văzut făcând minuni, biruind balauri și chiar mângâind animalele sălbatice.

Cuviosul a primit și darul prorociei: a vestit moartea împăratului Nichifor, care a căzut în luptă cu bulgarii, și a prevăzut și sfârșitul fiului său Stavrichie.

Dar spre sfârșitul vieții a fost încercat, după cum i se prorocise. Un monah fățarnic, Gurie, invidios pe sfințenia lui, a încercat să-l otrăvească. Ioanichie, fiind curat la inimă, a băut fără bănuială, ca pe un dar frățesc. Dumnezeu însă l-a ferit de moarte, iar otrava s-a întors asupra celui ce o pregătise.

Astfel, după o viață plină de lupte, nevoințe și minuni, Cuviosul Ioanichie cel Mare a adormit în pace, lăsând în urma sa o pildă de curăție, credință și biruință duhovnicească.

Pătimirea Sfinților Mucenici Nicandru, Episcopul Mirelor, și Ermeu, Preotul

(4 noiembrie)

Acești doi slujitori ai lui Hristos au fost ucenici ai Sfântului Apostol Tit și au primit de la el darul preoției. Ei au luminat poporul elin, întorcând pe mulți de la idoli la adevărata credință.

Pentru aceasta au fost prinși de păgâni și aduși înaintea ighemonului Livanie, care i-a silit să se lepede de Hristos. Neclintindu-se, au fost legați de cai sălbatici și târâți pe pământ multă vreme, până ce trupurile li s-au sfâșiat și pământul s-a roșit de sângele lor.

Aruncați apoi în temniță, au fost lăsați flămânzi și însetați, dar Domnul i-a hrănit cu pâine cerească și le-a vindecat rănile. Scoși iarăși la judecată, au fost spânzurați și strujiți cu unghii de fier, arși cu făclii și aruncați într-un cuptor aprins, din care au ieșit nevătămați, căci îngerul Domnului a răcorit văpaia.

Atunci, călăul, cuprins de mânie, a poruncit să li se bată cuie de fier în cap, în inimă și în pântece, și, încă respirând, au fost îngropați de vii. Așa și-au sfârșit viața cei doi mărturisitori, primind cununa muceniciei și mutându-se la viața cea veșnică în bucuria Domnului lor.

Slavă lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel minunat întru sfinții Săi. Amin.