SFÂNTUL APOSTOL IUDA, FRATELE DOMNULUI DUPĂ TRUP
(19 iunie)
Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul - care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria - şi din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie şi fratele lui Zaharia. Pe ea a luat-o Iosif în însoţire legiuită şi i-a născut pe aceşti fii, care sunt pomeniţi în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon şi Iuda. însă acest Sfânt Iuda se numeşte Iuda al lui Iacov - adică fratele lui Iacov cel numit fratele Domnului -, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greşit din neştiinţă faţă de El, pe de o parte pentru necredinţă, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredinţa a greşit, precum adevereşte despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici fraţii lui nu credeau în El.
Tâlcuind aceasta, Sfântul Teofilact spune că feciorii lui Iosif sunt fraţi ai Lui şi zice: „Il ocărăsc fraţii lui, feciorii lui Iosif, între care este şi acest Iuda. Insă de unde aveau ei această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini". Deci este arătat că Iuda de la început a greşit întru neştiinţă către Hristos, cu necredinţa şi cu zavistia. El a mai greşit şi cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în Viaţa Sfântului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif - după întoarcerea din Egipt - împărţind pământul său fiilor lui cei fireşti, pe care i-a avut cu femeia cea dintâi, a voit să facă parte şi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de stricăciune, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind Acela atunci încă prunc mic, iar ceilalţi fii ai lui Iosif - între care şi acest Iuda - nu voiau să-L primească la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeaşi maică. Iar Iacov L-a primit pe El împreună moştenitor la partea sa, şi de aceea Iacov s-a numit după aceea „fratele Domnului". Deci Sfântul Iuda, ştiind greşelile sale cele mai dinainte, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie şi în scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos şi fratele lui Iacov...". Acest sfânt apostol are încă şi alte felurite numiri.
Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi sau Tadeu şi aceasta nu fără oarecare taine, pe care le putem cunoaşte în parte din tâlcuiri, pentru că Levi se numeşte „împreunat" sau „din inimă" sau „ca un leu". Deci Sfântul Iuda s-a numit Levi, pentru că după greşeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neştiinţă, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste din inimă şi ca un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Drept aceea, cu dreptate şi cu cuviinţă s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care oarecând s-au zis şi despre Iuda cel dinainte, fiul lui Iacov şi strămoşul lui Hristos: ludo, pe tine te laudă fraţii tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu şi ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuieşte "lăudător" şi "mărturisitor" sau "sânii laptelui". Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile sale apostoleşti ca prin nişte sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credinţă, adică pe cei dintâi credincioşi ai Bisericii.
Mai sunt încă şi unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii şi bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuieşte „fiul întoarcerii" şi de aceea se numeşte Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greşelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a arătat mare îndreptare. El greşise mai întâi prin necredinţă, după aceea a crezut într-însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi propovăduitorul Lui. Greşise către Hristos şi prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât şi-a pus şi sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească şi să-şi câştige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită şi în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi singur Mă voi arăta lui... atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup - a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăţi mântuirea Ta, ci şi la tot neamul omenesc, ca nu numai noi, robii şi ucenicii Tăi, ci şi toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul şi Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ţi slujească cu credinţă şi să Te proslăvească în veci".
Iar după înălţarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în felurite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopo-tamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a împlinit bine".
Incă să se mai ştie că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii şi în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către toţi credincioşii, care, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare înţelegere şi plină de învăţături folositoare. Unele cuvinte din acea scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi şi despre înfricoşata judecată ce va să fie; iar altele sunt învăţătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor trupeşti, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie şi de urâciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste. Aşijderea, ele mai învaţă a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a sodomitenilor.
In scrisoarea sa arată încă şi aceasta, că nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgânătate şi să fie chemat la sfânta credinţă, ci se cuvine ca, pe lângă credinţă, să facă şi fapte bune cuviincioase chemării şi vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce spre pildă pe îngerii şi oamenii pedepsiţi de Dumnezeu. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari.
El a suferit multe dureri şi osteneli, trecând prin multe ţări, propovăduind pe Hristos, botezând şi încredinţând popoarele şi povă-ţuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcând mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Şi fiind străpuns cu săgeţi de cei necredincioşi, şi-a sfârşit nevoinţa şi alergarea sa, şi a trecut la Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii aposto-leşti la ceruri.
CUVIOSUL PAISIE CEL MARE
(19 iunie)
(Scrisă de Cuviosul Ioan Colov, tradusă din limba greacă.)
Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, îmbunătăţiţi şi îmbogăţiţi de obiceiuri bune şi creştineşti, care aveau şapte copii asemeni lor în obiceiuri şi fapte bune. Bogăţia lor le era destulă, încât puteau să ajute şi pe cei ce aveau trebuinţă; căci, cu cât împărţeau la săraci averile lor, cu atât mai mult Dumnezeu le înmulţea toate.
Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor şi a lucrurilor pe seama maicii lor. însă cea mar mare grijă îi pricinuia ei Paisie, ca unul ce era mai mic decât toţi copiii ei. De aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a arătat îngerul Domnului într-o noapte şi i-a zis: „Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ţi spun pentru ce te întristezi atât pentru grija copiilor tăi, ca şi cum ai avea grijă de ei numai tu singură şi nu şi Dumnezeu? Deci nu te întrista, ci închină lui Dumnezeu pe un fiu al tău, prin care se va slăvi numele Său cel sfânt, care de-a pururea se slăveşte".
Iar ea, auzind acestea, a zis: „Toţi copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-şi ia pe care voieşte". Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis: „Acesta este bineplăcut Domnului!" Atunci ea a zis către înger: „Acesta nu este vrednic pentru slujirea şi slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic". Ingerul a zis: „O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu pentru tinereţea lui, însă să ştii că puterea lui Dumnezeu se arată în cei neputincioşi. Acesta, cel mai mic decât ceilalţi, este mai ales de Dumnezeu". Acestea zicând, îngerul s-a dus, iar femeia, deşteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă şi-L slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, facă-se mila Ta spre noi şi spre robul tău Paisie!" Acestea şi altele asemenea a zis, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, 1-a afierosit lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creşterea vârstei, a crescut şi în dumnezeiescul dar, iar inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste şi a dorit petrecerea monahicească. Deci, ajungând la vârsta vrednică să lucreze poruncile Domnului, a fost povăţuit de dumnezeiescul dar şi s-a dus în pustia Schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare, adică la dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-1 cu multă bucurie, 1-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.
Dar, fiindcă Paisie era vas ales al dumnezeiescului dar, era povăţuit de acesta la toată fapta bună. Şi întâi a isprăvit bine nevoinţele ascultării şi ale răbdării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă şi mai aspră pătimire, dorind a ajunge la sporirea celor desăvârşite. Iar dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-1 că dorea isprăvile cele mai înalte, i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la faţa vreunui om, ci să-şi plece pururea capul în jos şi cu mintea sa să gândească necontenit la cele cereşti, privind frumuseţile şi podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu şi, dintr-o privire ca aceasta, să slăvească atotputernica bunătate a lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine".
Iar Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc şi le-a săvârşit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc faţă de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în cercetarea dumnezeieştilor înţelesuri şi cu acestea, ca şi cu nişte ape dulci, adăpa şi roura sufletul său, precum zice proorocul David: Era ca un sad pururea înverzit şi răsădit lângă izvoarele apelor, care, adăpându-se, sporeşte şi înfloreşte şi, la vremea potrivită, face rod copt şi prea dulce. Şi adeseori obişnuia a zice cu mult dor şi acest grai al lui David: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea gurii mele!
Astfel rugându-se Paisie necontenit, strâmtora şi muncea trupul său cu postiri şi privegheri, după cuvântul apostolului, şi îl avea supus voilor sufletului. Iar dumnezeiescul Pamvo, văzându-1 că sporea în duhovniceasca nevoinţă şi în fapte bune, îl îndemna părinteşte şi-1 povăţuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; şi aşa, cârmuindu-1 bine şi cu dreaptă credinţă, 1-a arătat iscusit şi lămurit, după faptă şi după privire.
Dar bătrânul, apropiindu-se de sfârşitul său, se silea de aici să ajungă la cereştile bunătăţi, pe care dorea de mult să le dobândească, şi binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări şi spunând multe proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cereşti. Deci în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de faţă, am rămas împreună cu Paisie în una şi aceeaşi chilie, având amândoi aceeaşi socoteală, petrecând aceeaşi petrecere şi vieţuire, după canonul ce îl luasem de la duhovnicescul nostru părinte, întărindu-ne unul pe altul la fapta bună şi sârguindu-ne amândoi pentru mântuirea sufletelor noastre.
Şi trecând puţină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se nevoia cu o mai înaltă petrecere. El a început a posti toată săptămâna si numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era puţină pâine şi sare. In celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simţită, se îndulcea şi se veselea cu pâine gândită, adică cu cuvântul lui Dumnezeu. Adeseori citea şi cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a şi arătat de multe ori, precum zic unii, şi îi tâlcuia înţelesurile cele ascunse ale proorociei şi cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea şi dragostea bunătăţilor celor făgăduite. Dar el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică totdeauna se silea să facă şi alte fapte bune şi nu se mulţumea cu cele mai dinainte.
Deci, pe lângă săptămâna care postea mai întâi a adăugat şi alta, şi postea împreună două săptămâni, iar sâmbăta iarăşi mânca hrana lui cea obişnuită, adică puţină pâine şi sare. Şi cel mai minunat lucru era că nimeni nu ştia petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, care vede cele ascunse şi nearătate. De aceea, robin-du-se de dragostea liniştii, numai aceasta iubea, ca să se roage şi să vorbească totdeauna cu Dumnezeu şi, prin strălucirile ce se trimit afară de la El, să se apropie de marginea doririlor - care este Dumnezeu.
Deci cunoscând eu că dumnezeiescul Paisie avea nişte gânduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar că despărţirea de el îmi era mie lucru nesuferit, cu toate acestea am făcut încercare ca să cunosc chipul acelei linişti, de unde era: din povăţuirea lui Dumnezeu, ori din însăşi voia lui? Pentru aceea am zis către el: „Frate Paisie, iată, te văd că te stăpâneşti de îndrăgirea liniştii. Să ştii bine că şi eu am acelaşi dor, însă nu ştiu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta. Deci vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfântă şi după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne despărţim unul de altul".
Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns: „Bine zici, iubitul meu Ioan, aşa să facem, ca osârdia noastră cea duhovnicească să fie bine-primită la Dumnezeu şi fără îndoială". Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea priveghind şi rugând fierbinte pe Dumnezeu, ca sa ne arate voia Sa cea sfântă. Iar Dumnezeu, ca un bun şi milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastră, şi în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicând: „Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare să aibă locuinţă deosebită. Iar tu, o, Ioane rămâi în acest loc şi fă-te multora povăţuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici şi mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat - zice Domnul -, şi vei zidi o mănăstire, şi numele Meu se va slăvi în acel loc".
Acestea zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca Lui, ne-am despărţit unul de altul. Eu am rămas la locul acela, iar Paisie, mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră şi făcând o peşteră, a locuit într-însa. Şi atâta s-a apropiat de Dumnezeu, prin covârşitoarea lui curăţie şi prin înalta lui petrecere, încât şi Insuşi Hristos i se arăta lui de multe ori, şi-1 povăţuia la fapte bune, precum va arăta cuvântul ce urmează.
Intr-una din zile, dumnezeiescul Paisie, şezând în peştera sa şi preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru, zicându-i: „Pace ţie, iubitul meu Paisie!" Iar Paisie, sculându-se în picioare înfricoşat, a zis: „Iată robul Tău. Ce porunceşti, Stăpâne? Şi care este pricina pogorârii Tale către mine?" Iar Hristos a răspuns: „Vezi pustia aceasta, care are atâta lungime şi lăţime? Prin mijlocirea ta, aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu!"
Iar alesul lui Dumnezeu, Paisie, căzând la pământ, a zis: „Acestea care le zici, Stăpâne Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice şi îndată, cu voinţa Ta, le-ai şi săvârşit. Mă rog însă bunătăţii Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?" Iar Mântuitorul a răspuns: „Crede mie, că de îi voi afla pe dânşii având dragoste între ei - maica tuturor faptelor bune -şi, de vor păzi poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dânşii, încât nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase lor!"
Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăşi către Domnul: „încă odată întreb bunătatea Ta: Cum vor putea ei trece lesne cursele vrăjmaşului şi cum vor scăpa de cumplitele lui ispite?" Iar Mântuitorul a zis: „De vor păzi cu blândeţe, cu dreptate şi cu inimă smerită, precum ţi-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmaşului şi de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor!" Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălţat cu slavă la cer, iar sfinţitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucernicindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.
Dar ce meşteşugeşte zavistnicul şi urătorul de oameni vrăjmaş? Văzând pe dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui şi rămâne nevătămat de bântuielile lui, scrâşnea cu dinţii săi. Şi, neputând a se apropia de dânsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat să-1 biruiască cu vicleşug prin altă mijlocire, adică a încercat să-1 lipsească de binele necâştigării şi, prin urmare, de dumnezeiescul dar, şi cu acest chip să se apropie de dânsul şi să-1 biruiască. De aceea vrăjmaşul s-a dus la un om bogat al Egiptului şi i s-a arătat lui în chip de înger şi a zis: „Du-te în pustie şi acolo vei afla un om sărac, cu numele Paisie, însă bogat şi împodobit strălucit cu faptele bune şi vas ales al dumnezeiescului dar. Deci închină-te lui, ducându-i bani mulţi, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo".
Iar bogatul, necunoscând diavoleasca amăgire, a luat o sarcină de argint şi de galbeni şi s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit robului Său bântuirea diavolului şi măiestria ce s-a meşteşugit să-i facă prin dărnicia boierului. Deci Cuviosul Paisie a ieşit întru întâmpinarea lui, iar boierul acela, văzându-1, 1-a întrebat: „Cine este Paisie şi unde se află?" Iar Paisie i-a zis: „Dar ce voieşti cu el?" Iar boierul i-a răspuns: „Am adus bani ca să-i împartă milostenie la monahi". Iar cuviosul i-a zis: „Iartă-ne, omule, iubitorule de Hristos! Noi nu avem trebuinţă de bani, dacă voim să locuim în pustia aceasta. Ia-i pe ei şi du-te în pace şi nu te întrista, căci Dumnezeu a primit dăruirea ta. Dacă banii care i-ai adus ca să-i dai monahilor, îi vei împărţi săracilor - căci în satele Egiptului sunt mulţi săraci şi văduve -, şi dacă îi vei chivernisi pe dânşii, vei lua plată de la Dumnezeu mult mai multă". Iar boierul, ascultând cuvintele sfântului, s-a întors în Egipt.
Şi întorcându-se Paisie în peştera sa, i s-a arătat diavolul, zicând: „O, silă! Nu pot să-ţi fac nimic, Paisie, căci ai izgonit meşteşugirile mele. Deci fug de la tine şi mă duc să mă lupt cu alţii şi la tine nu mai vin, căci m-ai biruit!" Iar cuviosul, certându-1 pe diavol, i-a zis: „Taci, diavole, că eşti plin de răutate!" Astfel, ruşi-nându-se diavolul, a fugit şi nu mai îndrăznea să se mai apropie de dânsul.
Iar dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru şi cu trupul locuia acolo în nevoinţă aspră, iar cu duhul socotea cele cereşti şi vorbea cu Stăpânul Hristos. De aceea şi dumnezeiescul Duh ce locuia în Paisie a binevoit a-1 face privitor al dumnezeieştilor vistierii şi al veseliei, de care se îndulcesc acolo cei drepţi, căci rugându-se odată, a venit întru uimire şi a fost răpit la cer. Iar acolo întâi a privit la cele veselitoare şi la frumuseţile Raiului şi din acelea s-a umplut de bucurie şi de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întâi-născuţi, care este în cer, adică pe toţi sfinţii şi, împărtăşindu-se de desfătarea cea nematerialnică şi de îndulcirea din vedenia aceea, s-a învrednicit de la Dumnezeu şi a luat darul înfrânarii şi al ajunării.
Deci, cuminecându-se cu Preacuratele Taine în fiecare Duminică, petrecea fără de altă hrană. Şi să nu fie cineva necredincios, din cei ce se pleacă dumnezeiescului cuvânt, nici să se îndoiască de cele zise, căci toate se supun dumnezeieştii porunci. Pentru aceasta, nu voi ascunde adevărul, căci cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine a petrecut şaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească. Iar aceasta nu este minunată, pe lângă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea trupească o cere firea pentru alcătuirea şi petrecerea trupului, iar la cei mai înalţi şi mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie, puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă şi nu se supune cu totul legii firii, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de puterea şi de firea omenească. în acest chip, mai presus de legea firii, a păzit fără hrană până acum pe Proorocul Ilie şi pe Enoh, şi îi va păzi până la vremea cea de pe urmă. Acestea sunt destule spre dovada acestui dar mai presus de fire.
Şi mulţime de monahi şi de mireni alergau la dumnezeiescul Paisie, după buna voire a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el. Şi îl înconjurau pe el ca albinele fagurele şi se împărtăşeau fără de saţ din mierea cea gândită şi din prea dulcea lui învăţătură, din care îndulcindu-se, lăsau lumea şi cele din lume şi în fiecare zi înmulţeau numărul monahilor. Pe unii, care doreau să se liniştească deosebi, îi învăţa să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să fie în supunere şi ascultare, întru petrecerea cea cu adevărat fericită, îi punea să locuiască în viaţă de obşte, împreună cu alţi fraţi, rânduindu-le să lucreze şi lucrul de mâini potrivit lor, pe de o parte ca să nu şadă degeaba, ci să se iscusească şi să aibă trup cu îndemânare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-şi scoată hrana vieţii lor din sudorile şi ostenelile lor şi să miluiască şi pe cei săraci. Iar peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu facă nimic, nici cel mai mic lucru din voia lor, fără socoteala şi voia duhovnicescului lor părinte. In acest fel învăţa şi purta grijă de fraţi. Iar nevoinţa ce o făcea el în linişte şi în depărtare, cine poate să o povestească cu de-amănuntul?
Dumnezeiescul Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăuntru şi, găsind acolo o peşteră, a locuit într-însa trei ani. Şi fiindcă perii capului i-au crescut mult şi s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un par în partea cea de sus a peşterii, a legat de el părul său, şi astfel se ruga mai cu sârguinţă şi mai cu osteneală. Şi nu numai aceasta, ci şi alte osteneli făcea ziua şi noaptea, înfierbântându-se de dragostea lui Hristos şi socotind odihnă acele nevoinţe aspre. Pentru aceasta şi Mântuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie şi în vremea când Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mântuitorul nostru, cel mai dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat şi înfricoşat, zicând: „O, Hristoase Impărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale!" Iar Mântuitorul, întinzând mâna Sa, 1-a ridicat şi i-a zis: „Pace ţie, sluga mea! Nu te înfricoşa, căci bunătatea Mea se veseleşte foarte de lucrurile tale şi rugăciunea ta este foarte bine primită şi plăcută Mie. Deci veseleşte-te şi ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îţi dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor".
Iar Sfântul Paisie a zis: „Impărate Hristoase, măcar de m-aş învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin şi cele ce-mi sunt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale poruncilor Tale şi să dobândesc sfârşit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putinţă să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ţi-ai vărsat pentru mântuirea noastră Sângele Tău cel de mult preţ, ai primit să rabzi moarte şi îngropare şi prin Invierea Ta ne-ai dăruit nouă viaţă veşnică, câte morţi oare nu suntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta?" Iar după ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul 1-a binecuvântat şi S-a înălţat la ceruri. Iar că sfântul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează:
Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut şi în alt păcat şi nu s-a pocăit, ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneşului lui ascultător. De aceea i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre. Şi rănindu-se groaznic bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile şi atunci a auzit un glas ce-i zicea: „Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii şi cu trâmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale".
Bătrânul, auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult şi, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii cerului!" Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-1 ierte - şi aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascul-tându-1 pe acesta, să se adeverească deplin făgăduinţa ce i-a dat-o -, a alergat bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, ştiind îndrăzneala ce avea acela către Dumnezeu şi nădăjduind că singur el poate să milostivească pe Dumnezeu.
Iar Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el: „O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul şi păcătosul şi te-ai umilit atât de mult?" Iar bătrânul, povestind întâmplarea ucenicului său şi rugile ce le-a adus la Dumnezeu pentru el şi hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis: „Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici".
Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie: „O, sfinţite părinte, cum este cu putinţă să mă apuc de un lucru ca acesta? Căci acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astă dată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci judecăţile Lui sunt multe şi adânci. însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va arăta plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru".
Şi ducându-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţându-şi mâinile şi mintea la cer, a zis: „Ziditorule al tuturor, caută spre rugile noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi şi ca un bun liberează din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului!" Acestea şi cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit - după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Deci îndată, Hristos, Cel ce este de faţă pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis: „Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?" El a răspuns: „Doamne, Tu eşti Cel ce cunoşti toate! Tu ştii că cer să miluieşti pe neascultătorul şi păcătosul ucenic al bătrânului, care vai! se munceşte în iad, ticălosul. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi izbăveşte-1 ca un iertător şi mult milostiv".
Mântuitorul a zis către dânsul: „Dar eu am hotărât ca el să rămână în iad şi să se muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului!" Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-1, a zis: „Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voieşti? îţi este lesne Ţie, Stăpânul veacurilor şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale".
Mântuitorul, auzind acestea, S-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri şi cu arhangheli, cu trâmbiţe, cu cete de drepţi şi cu toate acelea câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a judecăţii, şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stat înaintea Judecătorului şi a fost dat în mâinile lui Paisie, şi apoi bătrânului lui, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoinţă, precum se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.
Deci a auzit glas de sus, zicându-i: „Prin mâinile slugii Mele Paisie, ia sufletul ucenicului tău care s-a eliberat din iad, şi nu-1 vei mai vedea în munci, ci în odihnă!" Atunci îndată a venit sufletul ucenicului şi a stat înaintea bătrânului şi mărturisea că multe a pătimit de la schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele cumplite ale iadului. Apoi zicea: „Dar prin rugăciunile tale şi ale dumnezeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni, Dumnezeu, şi m-a dezlegat din legăturile iadului; deci, iată, mă duc la locul drepţilor!"
Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredinţat pe deplin de mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie şi 1-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse şi Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse. Şi au mulţumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: „Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci şi sufletul meu care se primejduia cumplit de întristare! însă te rog să-mi spui care este fapta ta minunată şi care sunt nevo-inţele tale, prin care te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea?"
Iar marele Paisie i-a răspuns: „Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău. Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii - cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean -, S-a născut din pururea Fecioara Măria, a fost crescut ca un copil, a pătimit ca un om şi, cu pătimirea Sa, ne-a eliberat, şi arătând către noi cu fapta atâta covârşitoare dragoste, a legiuit şi cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, prin care cineva îşi pune şi viaţa sa pentru prietenul său, precum ţi-ai pus şi tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta şi a mântuit pe ucenicul tău. Iar eu sunt un păcătos şi nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci iartă-mă, o, prea sfinţite suflete, şi vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de oameni". Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând binecuvântare unul de la altul şi luându-şi rămas bun, s-a întors fiecare la locuinţa sa.
Iar părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, şi întinzându-se spre cele dinainte, s-a dat pe sine la nevoinţe şi mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoinţele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniştii fără nici o supărare. Insă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luminător atât de luminos, ci voind să lumineze şi pe alţii, şi cu lumina învăţăturii aceluia să-i povăţuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă în pustia cea din afară, ca să întărească pe fraţii ce se aflau acolo şi să-i facă, cu învăţătura sa, următori ai faptei lui celei bune şi prieteni ai sfinţitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.
Iar cuviosul a zis: „O, Doamne al meu, dar ce câştig voi lua, dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta şi mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut încă îndestulat să-i ocârmuiesc? Mă tem, Stăpâne, ca nu cumva, îndelet-nicindu-mă de ocârmuirea acelora, să nu pot face poruncile Tale cum se cuvine şi să mă osândesc eu, ticălosul, pentru lenevirea mea". Mântuitorul i-a răspuns la acestea: „Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mântuirea altora, cu osteneala ce o faci aici în pustie, ci pentru aceea vei lua plată îndoită şi înmulţite şi strălucite răsplătiri în Ierusalimul cel de sus".
Atunci dumnezeiescul Paisie a ieşit în pustia cea dinafară, după dumnezeiasca poruncă şi, aflând fraţii de venirea lui, alergau la dânsul mulţime multă şi ascultau învăţătura lui cea preadulce, căci după adevăr învăţătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvora apă de nemurire. De aceea, dorind să-1 văd şi eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putinţă ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul şi mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit^ dinăuntru vorbind cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. însă am făcut puţin zgomot şi cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, s-a bucurat şi m-a sărutat, asemenea şi eu pe el. Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând pe nimeni altul, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela care cu puţin înainte a vorbit cu cuviosul, şi căutam într-o parte şi în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: „De ce te uiţi încoace şi în colo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru preaslăvit?" Eu i-am răspuns: „Cu adevărat văd lucru preaslăvit şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, fiindcă cu puţin mai înainte am auzit glasul unui om care vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva; şi nu ştiu ce este aceasta. Deci te rog să-mi arăţi această taină preaslăvită!"
Iar dumnezeiescul părinte mi-a spus: „O, Ioane, taină preaslăvită ţi-a descoperit ţie Dumnezeu astăzi şi mie mi se cuvine să-ţi arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. El s-a pogorât din cer trimis fiind de Dumnezeu şi mi-a zis: «Fericiţi sunteţi voi care v-aţi învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului». Iar eu i-am zis: «Cine eşti tu, domnul meu, care zici acestea şi ne fericeşti pe noi, monahii?» El mi-a răspuns: «Eu sunt marele Constantin şi m-am pogorât din cer ca să-ţi arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia şi îndrăzneala care o au către Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, iar eu mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor şi nu sufăr paguba ce am luat».
Atunci eu iarăşi i-am zis: «Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire?» El mi-a răspuns: «Aşa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeaşi îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele. Apoi am văzut că li se deschideau uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se cerescului împărat, stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă eu de voi, monahii, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aş fi lăsat vremelnica împărăţie, haina şi coroana împărătească şi să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac şi să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!»
Atunci eu i-am zis: «Toate le zici bine, o, sfinţite împărat, şi ne mângâi cu acestea. Insă unele ca acestea se cuvin să fie judecăţile Dumnezeului nostru şi nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plata. Căci viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viaţa monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutătoare, aveai copii şi slugi şi multe alte feluri de îndulciri şi odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, în loc de toate bunătăţile lumii, au luat pe Dumnezeu şi pe Dânsul îl aveau de bucurie şi de bogăţie, şi să facă cele bineplăcute Lui o socoteau desfătare şi mare îndulcire. Şi ei erau, după cum zice apostolul, lipsiţi, necăjiţi şi rău pătimitori. De aceea cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei». Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Deci acum, învăţându-te arătat prin această taină câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi". Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă şi veselindu-mă. însă cuvântul ne va arăta şi înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credinţă.
Un bătrân oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părţile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neştiinţă, zicea că se cuvine creştinilor să cinstească şi să slujească numai Tatălui şi Fiului, iar Sfântului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Iar această rătăcire şi rea cugetare au urmat-o o mulţime de oameni. Insă Domnul, voind să nu fie în deşert şi să se piardă pustniceştile osteneli şi sudori ale bătrânului, i-a descoperit Cuviosului Paisie relele cugetări ale aceluia şi satul în care locuia.
Şi îndată dumnezeiescul Paisie, făcând o mulţime de coşniţe cu trei urechi, le-a luat şi le-a dus către acel bătrân. In acel ceas, se aflau acolo mulţi dintre cei care erau părtaşi ai acelei nedumnezeieşti dogme. Deci, văzând coşniţele cu trei urechi şi necunoscând pe Paisie, se minunau şi se mirau mult de facerea coşniţelor şi întrebau ce sunt acelea şi ce are de gând să facă cu ele? Iar el a zis: „Voiesc să le vând". Atunci iarăşi l-au întrebat: „De ce le-ai făcut cu trei urechi?" El a zis: „Fiindcă sunt prieten şi iubitor al Sfintei Treimi şi se cade să arăt cu lucrurile cele trei feţe ale Sfintei Treimi, să o laud şi să o slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Treimii, pentru că precum Sfânta Treime este o fire şi are trei feţe -iar de o înţelege cineva altfel, atunci nu o înţelege drept -, tot aşa se cade să socotim şi aceste coşniţe, pentru că fiecare dintre dânsele are o fiinţă privindu-se în trei, fiindcă în fiecare din cele trei urechi se află întocmai toată fiinţa coşniţei.
Deci aşa şi nematerialnica fire şi dumnezeirea cea mai presus de fiinţă se află întocmai în trei chipuri, adică în trei feţe: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi petrece toată în fiecare faţă şi nici mai mult decât trei feţe se zice, nici mai puţin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă aceasta, adică o faţă a Sfintei Treimi, nu este mai mult decât cealaltă, nici cealaltă mai puţină decât aceasta".
Acestea zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul şi toţi câţi se aflau acolo au cunoscut adevărul şi cucernicindu-se de dânsul, i-au zis: „Minunatule, spune nouă şi altele mai curate despre dreapta credinţă, arătând şi alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimântat de la începutul cuvintelor tale". Iar dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneţ a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor şi le-a arătat mai neputincioase decât ţesătura păianjenului, iar dreapta credinţă le-a arătat-o mai pe larg şi cu mai multe pilde, şi întipărind-o în inimile lor, i-a adus la adevărata cunoştinţă a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, că şi Sfântul Duh este Dumnezeu precum este şi Tatăl şi Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toţi să-şi mărturisească neştiinţa lor şi să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăşi în pustie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
Iar ajungând în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui şi, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Şi pe când se minuna ce era ceea ce se arăta, a auzit pe îngerul său păzitor zicând: „Paisie, şi când tu eşti aici şi când lipseşti, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum Dumnezeul tuturor ţi-a făgăduit". Iar el, cu laude mulţumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toţi. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-1 lua marele Paisie, vă arăt următoarea povestire:
Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea şi îndemna pe mulţi iubitori de fapte bune să meargă şi să ia binecuvântarea lui, pentru aceasta şi Cuviosul Pimen, cel mare între părinţi, fiind încă tânăr într-acea vreme, şi dorind foarte mult a-1 vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel şi 1-a rugat să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut şi prieten al lui Paisie şi se ducea des la el. Iar părintele nostru Pavel i-a zis: „Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci eşti tânăr şi acela este înalt la fapta bună. Noi nu ne ducem la el aşa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire şi cu cucernicie, şi nu întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită". Pimen i-a zis: „Dar eu voi rămâne afară din chilia lui când vom merge, şi numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi lua bucurie covârşitoare şi voi cunoaşte mare dar. Iar de va fi cu anevoie a auzi glasul lui, de voi pipăi numai chilia lui, voi dobândi mântuire; iar când vei ieşi din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pământul acela, pe care calcă frumoasele lui picioare, şi cu aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată".
Acestea zicând Pimen, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui şi de multa credinţă ce avea către Paisie. Deci, luându-1 împreună cu el, s-a dus la Paisie. Şi, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-1 părinteşte şi prieteneşte, 1-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfieşte a intra înăuntru. Iar sfântul i-a poruncit să intre înăuntru şi a zis către Pavel: „Nu este bine a opri pe unii ca aceştia şi să rămână afară când vin la noi, căci aceştia mai lesne merg în cer, zice Mântuitorul nostru".
Zicând acestea, a îmbrăţişat pe tânărul Pimen şi, binecuvân-tându-1, i-a zis: „O, preaiubite Pavel, să-ţi aduci aminte că acest tânăr va mântui sufletele multor oameni şi prin dânsul se vor învrednici mulţi a dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzeşte şi îl povăţuieşte la dumnezeieştile porunci, se vede cu el". Apoi a pus mâinile sale pe capul lui şi, binecuvântându-1, 1-a trimis înapoi cu Pavel. Deci Pimen câştigând ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.
Odată având sfinţitul Paisie douăzeci şi una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos şi i-a zis: „O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimeşti pentru Mine!" Iar el a zis: „Ce mare lucru este această proastă şi rea pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere". Iar Mântuitorul a zis: „Tot lucrul bun este bineprimit de Mine şi, celor ce-1 fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci urmează-Mă!"
Iar Paisie L-a urmat până ce au mers la o peşteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Intră înăuntru şi vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!" Şi intrând Paisie în peşteră, a văzut un om care se tăvălea pe pământ şi care-şi freca gura şi faţa de pământ. Deci, mirându-se de covârşitoarea nevoinţă a acelui bărbat, a ieşit afară, rugându-se ca să afle de la Domnul Hristos pricina nevoinţei celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: „Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?" Paisie a zis: „L-am văzut, Stăpâne, şi m-am înspăimântat de ostenelile nevoinţei lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descoperi cum are atâta nevoinţă?" Mântuitorul i-a zis: „Are numai două zile de postire şi, iată, îl vezi în ce fel se chinuieşte de foame şi de sete?"
Paisie, auzind acestea, a zis: „Şi cum eu, care am douăzeci şi două de zile de post, n-am pătimit nimic asemenea?" Mântuitorul i-a zis: „Pentru că tu te întăreşti de darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăşi voia lui posteşte cu multă osteneală şi, încălzindu-se de dorul pe care-1 are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa". Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: „Ce plată are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?" Domnul i-a răspuns: „Acesta va lua aceeaşi plată pentru cele două zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci şi două de zile! Şi voi zice deopotrivă: Intră în bucuria Domnului tău, şi ţie care ai luat cinci talanţi şi aceluia care a luat doi, căci întocmai aţi făcut binele şi amândoi v-aţi arătat vrednici după puterea voastră!" Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a făcut nevăzut.
Deci părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, şi-a adăugat mai multe nevoinţe şi se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât împărtăşirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup şi cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăşi robului Său Paisie şi i-a zis: „Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic? Cere altceva, dacă îţi trebuie!" El i-a zis: „Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie şi mă duc spre cercetarea fraţilor, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora şi să mă lipsesc de a Ta!" Iar Domnul i-a zis: „Nu te întrista de asta, căci atunci când ieşi din pustie Eu nu mă depărtez de la tine, ci sunt cu tine".
Pe urmă Paisie I-a zis: „Mă rog Ţie, Hristoase al meu, slobozeşte-mă de mânie!" Iar Domnul i-a zis: „De voieşti a birui mânia şi iuţimea, ia aminte să nu răneşti ori să ocărăşti ori să defaimi pe cineva; şi, de vei păzi acestea, nu te vei mânia". Paisie iarăşi L-a întrebat, zicând: „Stăpâne, Iubitorule de oameni şi îndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale şi se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, ca să slujească la trebuinţele lor, oare are câştig din aceasta, sau pagubă?" Domnul i-a răspuns: „Precum cel ce lucrează într-o ţarină, ia plată de la stăpânul ţarinii, aşa şi cei ce fac binele şi ajută sau învaţă pe alţii, vor lua în ceruri plăţi strălucite".
Apoi Paisie L-a mai întrebat: „Domnul meu, dacă cineva se nevoieşte la fapta bună şi slujeşte şi pe alţii, iar altul se nevoieşte numai pentru sine şi pe alţii nu-i slujeşte, se deosebeşte unul de altul?" Domnul i-a răspuns: „Cel ce se nevoieşte numai pentru el este ucenicul Meu, iar cel ce se nevoieşte pentru el şi slujeşte şi pe alţii este fiu şi moştenitor al Meu!" Paisie a întrebat iarăşi: „Dacă cineva se sârguieşte spre slujba altora şi se nevoieşte şi pentru sine cât îi este cu putinţă, însă, fiind împiedicat de slujirea altora, nu ajunge la nevoinţele celor ce au nişte împiedicări ca acestea, oare unul ca acesta va lua aceeaşi plată ca cei care se nevoiesc mai mult?" Mântuitorul i-a răspuns: „Da, aceeaşi plată va lua". Zicând aceasta, s-a suit la cer.
In părţile Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: „Oare a ajuns a se face asemenea cu cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu?" Şi, gândind unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Du-te în Egipt şi acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".
Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit îndată spre Egipt. Şi ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găseşte Paisie. Şi fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie şi mergea drept spre Paisie, îndată Paisie 1-a întâmpinat în drum şi, cunoscându-se între dânşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie şi rugându-se, au şezut. Deci bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului şi, înălţând îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: „Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului". Şi, o, minune! pentru cercetarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea şi înţelegea limba siriană.
Deci vorbind între ei multe, şi-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; şi amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au trecut şase zile şi au sfârşit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: „Iată, o, preaiubiţi fii, om sfânt, din cei desăvârşiţi în fapta bună, plin de Duh Sfânt şi de dumnezeiesc dar; deci luaţi toţi binecuvântările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la pământ şi, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau fierbinte rugile şi binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat şi, luându-şi rămas bun de la toţi, s-a dus.
Iar după puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: „O, părinte, mare câştig ai fi nimerit, dacă ai fi venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea şi cu inima, care după ce ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare, s-a dus puţin mai înainte. Dar, dacă vrei, poţi să-1 ajungi, că nu este departe". Şi alergând pustnicul acela să-1 ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Stai, pentru că acela acum a trecut cale de mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.
Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-1 vadă, dar găsindu-1 dormind şi având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: „Intr-adevăr Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul". Deci s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.
Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfântului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vândă nişte lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu pângărita lui limbă a vărsat într-însul veninul şarpelui cel stricător de suflete, care-1 avea în inima sa, zicându-i: „O, monahule, pentru ce credeţi voi aşa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia cel aşteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta în Care credeţi voi, creştinii!" Iar monahul, din nerăutate şi din prostimea inimii sale, s-a amăgit şi a răspuns: „Poate aşa este, cum zici tu".
Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci întorcându-se în pustie şi văzându-1 dumnezeiescul Paisie, nu voia să-1 primească nicidecum, nici chiar să-1 vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: „Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, şi nu voieşti să mă vezi, ci te îngreţoşezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!" Bătrânul i-a zis: „O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: „O, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?" Bătrânul a zis: „Ucenicul meu acela era creştin şi avea Botez; dar tu nu eşti ca acela! Iar dacă eşti ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi ce ai pătimit pe drum?"
El a răspuns: „N-am păţit nimic!" Bătrânul i-a zis: „Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai întâi". Atunci el a suspinat adânc şi, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: „Eu însumi sunt ucenicul tău, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău". Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?" Acela a răspuns: „Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu". „Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" „Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că «Hristos nu este acesta la Care vă închinaţi voi creştinii, ci un altul care are să vină». Eu i-am răspuns: «Poate aşa este cum zici tu»".
Iar bătrânul a zis către dânsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dânşii!" Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii şi se tânguia şi striga, zicând: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, rău norocitul, că nu ştiu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!"
Rugându-se în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine". Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi 1-a învrednicit iarăşi de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.
Astfel s-a adeverit pe deplin că şi-a primit cererea sa şi, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: „O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-i împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în locul lui a intrat Duhul Sfânt şi ţi s-a dat iarăşi darul Botezului. Deci ia aminte bine să nu cazi şi altădată în cursele păgânătăţii din neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să-ţi dai sufletul să ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.
Odată, a venit la sfinţitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie şi, fiind obosit tare, avea trebuinţă de hrană şi de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său să gătească masa şi să pună mâncare să mănânce împreună cu Ioan. Iar ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multă înfrânare. Iar Ioan i-a zis: „Iartă-mă că astăzi este post şi se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe". Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de hotărârea lui, s-a sculat îndată şi, înălţându-şi ochii şi mintea la cer, a zis din adâncul inimii: „Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoieşte cu silinţă pentru numele Tău".
Iar sfârşitul rugăciunii sfinţitului Paisie a dat lui Ioan bun şi preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire şi i s-a părut că a văzut un tânăr care ţinea în mâini hrană şi băutură şi îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-şi în sine, era plin de bucurie şi sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat şi, mulţumind lui Dumnezeu şi dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea dintâi. Şi îşi zicea în sine: „Ioane, ai mâncat cu saturare, deci se cade să posteşti cu toată osârdia". In acest chip se lupta viteazul şi biruia cu rugăciunea Sfinţitului Paisie...
