Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest
(13 decembrie)
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpînirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, rîvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sîrguiau în acea păgînătate. Mai ales cînd se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărîte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osîrdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întîi să li se ia averea; apoi pe dînşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsa cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sîrguindu-se pretutindeni domnii şi stăpînitorii ca să piardă de pe pămînt credinţa creştinească.
În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgîni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpînirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezînd cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemînd pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă pînă seara, gîndind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întîi pe cei ce stăpîneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpînire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocîrmuiască stăpînirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amîndoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rînduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpînească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rînduiţi în acele cetăţi.
Deci, ajungînd acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vîrsta, era omorîtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cît de mică clevetire s-ar fi adus la dînşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sînge, ca nişte fiare mîncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, cînd afla undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorîţi în pămînt străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dînşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gînd aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorîndu-i afară de patria lor.
Acestea făcîndu-se astfel, Evstratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintîi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rînduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecînd viaţa fără prihană, văzînd răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mîhnea şi striga cu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutînd spre poporul său, se ruga să-i mîntuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.
Atunci, în gîndul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luînd brîul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Evstratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Avxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brîul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pîndească cine va veni să ia mai întîi brîul. Dacă preotul Avxentie, intrînd să se roage, va lua brîul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întîi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.
Astfel învăţînd pe slugă, l-a trimis, gîndind în mintea sa şi zicînd: "Dacă va lua preotul brîul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcîndu-se sluga, a spus stăpînului său că în acelaşi ceas în care a pus brîul în altar, îndată a venit preotul Avxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrînd în altar, a luat brîul. Auzind acestea Evstratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încît se mira de el prietenul său Evghenie.
În acea vreme fericitul Avxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mîndrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfîntul Evstratie, intrînd în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dînsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecîndu-şi genunchii, s-au rugat pentru dînsul către Dumnezeu şi, zicînd "Amin", mergeau în urma lui Evstratie.
Stînd ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe cîte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Evstratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rînduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Avxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stînd în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrînd a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătînd fapte prea înţelepte şi răbdînd munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tîlhărească, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi pînă la sfîrşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".
Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftînd mînios din adîncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întîmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decît acesta de acum, cînd vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dînsul brîul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rînduiala în care a fost pînă acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mîini şi de picioare şi întins pe pămînt, să-şi continue vorba sa".
Făcîndu-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobîndind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfîntul a zis: "Sînt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Evstratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sînt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfîntului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata cîtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de cînd încă era tînăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Evstratie, văzînd nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetînd cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai cîştigat în atîţia ani, prin atîtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blîndeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".
Sfîntul Evstratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cîndva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfînta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfîntul Evstratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pămîntesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mîntuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".
Vrînd sfîntul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicînd: "Cu frînghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi cîlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcîndu-se, sfîntul a răbdat multă vreme dedesubt arzîndu-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfîntul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea ca şi cum ar fi pătimit în trup străin, încît se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zîmbit către mucenic: "Ce gîndeşti, o! Evstratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hîrburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gîndea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.
Apoi, sfîntul a zis către dînsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrînd. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpînitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.
Acum ştiu că sînt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfîntului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mîntuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dînsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tîlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sînt urîciune, care te stăpînesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".
Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multa durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sînt pe trupul tău. Deci, lăsînd nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobîndi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Evstratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".
Uitîndu-se toţi spre dînsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfînt sănătos, neavînd nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzînd acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Evstratie, care era dintr-o cetate cu dînsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sînt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Evstratie".
Tiranul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicînd astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rînduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Evstratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gînd cu dînsul, ferecîndu-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".
Acestea zicînd, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurîndu-se şi veselindu-se de atîta îndrăzneală şi răbdare a sfîntului Evstratie şi mîntuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrînd în temniţă au cîntat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului pînă la sfîrşit. Sfîrşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfîntul Evstratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.
Astfel trecînd ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Evstratie, a zîmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Evstratie". Sfîntul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, avînd bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţîndu-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Evstratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strîns tare cu curele de picioarele sfîntului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfînt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.
După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Evstratie şi a lui Evghenie. Iar cînd sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întîmpinare, vrînd să-l vadă pe fericitul Evstratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dînsul, temîndu-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcîndu-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutînd spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfîntul Evstratie. Deci, coborîndu-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpînitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpînul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".
Fericita femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfîntului sfîrşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţîndu-se Mardarie, apoi îmbrăcîndu-se cu haina şi încingîndu-se, a îmbrăţişat pe amîndoi fiii, care erau prunci mici şi căutînd spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpîne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpîne, cu multă bucurie şi osîrdie vin către Tine".
Acestea zicînd, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mîhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mîinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicînd, a ieşit în grabă din casa sa, petrecîndu-l soţia cu bucurie.
Mergînd la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dînsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea cînd vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvîrşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".
Acestea auzind Mardarie şi sărutîndu-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfîntul Evstratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrînd să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sînt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicînd acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sînt creştin, precum şi domnul meu Evstratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"
Atunci, prinzîndu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncîndu-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dînşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducînd după obicei pe cei legaţi, Sfîntul Avxentie a fost adus gol şi cu mîinile legate cu frînghii, stînd înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfîntul Avxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfîntul Avxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decît cele ce ai adus întîi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gîndul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".
Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Avxentie, care după multe munci pînă acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormîntat, să primească hotărîrea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfîntul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfîntul Evstratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, ca nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".
Sfîntul Evstratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai aceasta neschimbat: Sînt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfîntul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sînt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sînt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decît numai aceasta: "Sînt creştin". "Sînt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzînd necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legîndu-l cu frînghie, să-l spînzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă.... Amin
