Pătimirea şi viaţa Sfintei Muceniţe Evghenia Fecioara
(24 decembrie)
Comod, urmînd la împărăţia Romei, după tatăl său Marcu, pe cînd avea şapte ani de împărăţie, a fost ales eparh peste tot Egiptul un bărbat vestit, cu numele de Filip şi a venit din Roma în Alexandria, împreună cu femeia sa, Claudia şi cu fiii săi. El avea doi fii, anume Avit şi Serghie şi o fiică cu numele Evghenia, frumoasă la chip şi vitează cu duhul, despre a cărei viaţă avem să grăim. Filip stăpînea ţara Egiptului după rînduiala romanilor şi după obiceiurile părinteşti.
Noul eparh ura foarte mult învăţătura vrăjitorească şi pe neamul evreiesc şi mult prigonea şi pierdea pe vrăjitori, iar de numele evreiesc nu suferea nici să audă. Însă faţă de creştini se arăta mai blînd, deşi-i izgonise din cetate, după porunca împăratului, lăsîndu-i acolo să vieţuiască în pace şi cu libertate să slujească Dumnezeului lor. El îi cinstea pentru viaţa lor desăvîrşită şi iubirea de înţelepciune. Osîrdia lui era a se îndeletnici întru înţelepciunea cea elinească, în care creştea şi pe fiica sa Evghenia, învăţînd-o vorbirea cea frumoasă sau retorica, în amîndouă limbile, latineşte şi greceşte, avînd sîrguinţă s-o vadă sporind în filozofie. Iar ea, fiind foarte ascuţită la minte şi cu osîrdie la învăţătură, toate le pricepea cu înlesnire; şi oricîte le auzea numai o dată sau le citea, pe toate le ţinea bine minte totdeauna, avîndu-le scrise în inima ei, ca pe nişte tăbliţe de aramă.
Evghenia era frumoasă la faţă şi cu bună-podoabă la trup, dar mai frumoasă era cu cugetul cel înţelept şi împodobită cu curăţenia fecioriei. Pentru aceasta cînd unul din cei mai de frunte din neamul romanilor, cu numele Acvilin, căuta să o logodească ca mireasă a fiului său Acvelie, fiind întrebată de părinţii săi dacă voieşte să se mărite după acel tînăr de neam bun, ea a răspuns: "Pe bărbat trebuie a-l alege ca să fie bun la fire, mai mult decît de bun neam, pentru că are a vieţui cu dînsul, iar nu cu neamul lui. Deci căutau şi alţii să se logodească cu ea, tineri luminaţi cu neamul, cu mărirea şi cu bogăţia, însă ea, ca şi cum nu i-ar fi plăcut obiceiurile lor, deşi cu fapta iubea curăţia şi fugea de însoţire, pe toţi îi nesocotea, deoarece curăţia era dorinţa şi purtarea ei de grijă, adică a petrece în feciorie curată. Astfel, vasul cel frumos şi curat se pregătea mai înainte spre primirea dumnezeiescului mir. Şi îndată faptelor ei celor bune, a urmat credinţa cea bună şi curată, apropiindu-se de izvorul cel curat al dreptei credinţe.
Începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost astfel: a intrat în mîinile ei din întîmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o carte ce cuprindea epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citind-o cu luare-aminte, a aflat că unul este Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut toată lumea. Şi îndată s-a luminat cu mintea, pe care o avea cu mult mai înainte curăţită şi pregătită spre primirea Sfîntului Duh. Deci, a crezut în Hristos cu inimă neîndoită, dar cu gura nu îndrăznea a-L mărturisi pe faţă temîndu-se de mînia părinţilor săi.
Iar cînd se împlinea porunca cea împărătească în Alexandria şi se izgoneau creştinii din cetate, a căror învăţătură Evghenia dorea foarte mult ca s-o audă, atunci, vrînd mai cu înlesnire a-şi dobîndi dorinţa sa, s-a cerut la părinţii ei ca să iasă afară din cetate, la unul din satele lor ce era aproape, pentru ca să se răcorească. Părinţii, neavînd nici o bănuială despre gîndurile ei, n-au oprit-o a ieşi pentru a se răcori.
Ieşind ea cu careta cu fameni şi cu robi, pe cînd mergea pe lîngă satul creştinilor şi trecea pe lîngă o mănăstire, a auzit într-însa glas de monahi cîntînd: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri de mîini omeneşti, iar Domnul Care a făcut cerurile este Atotputernic.
Acestea auzind, ca şi cum s-ar fi ruşinat de rătăcirea părintească, a oftat din inimă şi a zis către famenii ei, dintre care pe unul îl chema Protan, iar pe celălalt Iachint: "Voi, împreună cu mine destul aţi învăţat scriptura şi am priceput împreună dogmele filosofilor Socrate, Aristotel şi Platon şi pe cele ce cu adeverire le-au aşezat. Eresul stoicilor şi părerea epicureilor şi ale altor sofişti şi făcători de stihuri le-am citit şi le-am cunoscut. Deci, cunoaşteţi cu încredinţare că toate acelea sînt basme, neavînd nimic altceva decît numai o asemănare cu adevărul, care ar fi putut să înşele pe mulţi. Însă n-au rămas neştiute şi cele ale elinilor, care se laudă foarte mult în înţelepciunile lor, dintre care unii zic că nu este nici un Dumnezeu, iar alţii cred în zei mulţi şi povestesc că unii zei sînt mai mari şi unii mai mici. Creştinii pe toţi îi izgonesc cu un cuvînt, zicînd: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri de mîini omeneşti, şi a crede în ei este o desăvîrşită nedumnezeire şi o întreagă pierzare. Iar această scriere creştinească, care zice: Domnul, Care a făcut cerurile este atotputernic, un Dumnezeu propăvăduieşte şi pe Domnul cel de obşte al tuturor ni-L dă întru cunoştinţă. Cu acestea unindu-se şi Apostolul Pavel, ale cărui cuvinte le-am citit acum trei zile, arată că numai un Dumnezeu este peste toate. Cred şi eu cuvintele acelui apostol, fiind foarte adevărate şi vrednice de crezut, cuvinte care alcătuiesc credinţa din fapte.
Deci, dacă le voiţi şi voi acestea, apoi aveţi gata şi lesnicios chip de mîntuire. Eu nu mă voi mai numi doamnă a voastră, ci soră şi împreună slujitoare, pentru că toţi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul cel de obşte şi Părintele. Să fim ca nişte fraţi cu un cuget şi un suflet şi cu sfatul nostru cel de obşte să mergem la creştini. Am auzit că Elen, episcopul creştinesc, a zidit aici o mănăstire, în care monahii neîncetat ziua şi noaptea laudă pe Dumnezeu cu cîntări şi a încredinţat-o unui preot, anume Teodor, despre ale cărui lucruri minunate se povesteşte că şi orbilor le dă vedere, cu rugăciunile sale, apoi izgoneşte diavolii şi orice boală tămăduieşte cu cuvîntul. Se mai spune că în acea mănăstire, nicidecum nu-i liber ca să intre femei. Însă voi să tundeţi aceşti peri ai capului meu, să mă îmbrăcaţi în haine bărbăteşti şi să mă duceţi acolo noaptea. Apoi vom rîndui ca întoarcerea voastră în cetate să fie noaptea tîrziu. Pe toţi ceilalţi robi îi vom pune să meargă înaintea caretei şi voi amîndoi veţi urma după caretă. Iar eu mă voi pogorî încetişor din caretă şi, tăinuindu-ne de toţi, ne vom ascunde şi careta va merge la locul ei; iar noi ne vom duce către robii lui Dumnezeu".
Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut la amîndoi famenii şi, făcîndu-se noapte, au făcut după cum s-au sfătuit. Întorcîndu-se tîrziu către cetate, au pogorît pe Evghenia din caretă în taină, nesimţind nici unul din robi şi, ascunzîndu-se, au îmbrăcat-o în haine bărbăteşti, tunzîndu-i părul cel fecioresc şi au pornit către mănăstire. Domnul, dîndu-le vreme bine potrivită, a rînduit în acel ceas a fi venirea episcopului la mănăstire. Şi încă neajungînd la mănăstire fericitul episcop Elen, venea din Iliopoli, se apropia de mănăstire cu mulţime de popor. Era în Egipt obiceiul acesta: cînd veneau episcopii la mănăstirile şi la bisericile lor, mergea împreună cu dînşii şi poporul cu cîntări de laudă. Deci veneau cu Elen, episcopul, ca la zece mii de bărbaţi, unii mergînd înainte şi alţii urmîndu-i, cîntînd şi zicînd: "Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit". Auzind aceasta, Evghenia a zis către tovarăşii ei: "Luaţi seama la frumuseţea stihurilor ce se cîntă şi vedeţi că toate cuvintele se potrivesc pentru noi. Căci, cînd vorbeam de adevăratul Dumnezeu, am auzit cîntarea aceasta: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri omeneşti, iar Domnul Care a făcut cerul şi pămîntul este atotputernic. Iar acum, cînd noi începem calea, întorcîndu-ne de la slujirea idolească şi dorim a veni către creştinătate - iată mii de oameni întîmpină cu glas cîntînd: Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit. Mi se pare că nu din întîmplare s-a făcut aceasta, ci după dumnezeiască rînduială. Aşadar, să luăm seama unde merge acest popor şi dacă se duce către aceeaşi mănăstire către care şi noi călătorim, să ne unim cu dînşii şi să mergem împreună, ca nişte tovarăşi ai lor, pînă ce ne vom cunoaşte cu dînşii".
Alăturîndu-se poporului care mergea şi cînta, a întrebat pe unul din cei ce mergea: cine este bătrînul acela care merge călare pe asin în mijlocul poporului şi ce este înainte şi celui ce urmează? Şi a auzit de la acela drept răspuns, că este Elen, episcopul, care din tinereţe este creştin şi a crescut în mănăstire. Acesta, pe cînd era copil mic şi îl trimiteau la vecini să aducă foc, el aducea cărbunii aprinşi în haina sa şi nu se ardea haina, căci acest fel de sfinţenie avea chiar din copilăria sa.
Nu cu mult înainte de aceste zile, s-a arătat în acele locuri un oarecare vrăjitor cu numele de Zarie, înşelînd pe popor cu multe şi mari vicleşuguri şi farmece. Acela zicea că episcopul Elen este mincinos, iar despre sine spunea că este trimis de Hristos, ca să fie învăţător al poporului. Şi adunîndu-se mulţimea poporului creştinesc, părintele nostru Elen a venit către cel pe care îl vedeţi, zicînd: "Auzim că Zarie este trimis de Hristos. Deci primeşte-l în prietenie sau dacă grăieşte minciuni, învinge-l cu cuvinte şi care din voi va fi biruitor în cuvinte, de acela ne vom lipi". Sfîntul episcop a primit să se întrebe în cuvinte cu Zarie, episcopul nădăjduind spre Hristos şi Zarie spre diavolii săi. Apoi s-a rînduit o zi pentru întrebarea ce avea să se facă, pentru care s-a pregătit locul în mijlocul cetăţii Iliopolei.
Deci a venit Zarie cu meşteşugurile sale vrăjitoreşti şi a venit şi episcopul cu graiuri de Dumnezeu insuflate şi, binecuvîntînd pe popor, a zis: "Acum veţi cunoaşte puterile care sînt de la Dumnezeu". Şi întorcîndu-se către Zarie a început lupta în cuvinte. Dar deoarece vrăjitorul era mare meşter în minciunile sale şi mîndru, iar în grai era fără de rînduială, se sîrguia să aibă biruinţă nu prin adevăr, ci prin limbuţia cea fără de ruşine. Pentru aceea episcopul cel blînd şi fără de răutate, nu putea să biruiască cuvintele lui. Iar poporul se mîhnea, căci Zarie covîrşea în cuvinte pe episcop. Episcopul, văzînd aceasta, a cerut să fie puţină tăcere şi a zis către popor: "Acum desăvîrşit se cuvine a asculta învăţăturile lui Pavel, care grăieşte către ucenicul său Timotei: Să nu se lupte cineva în cuvinte, care nu sînt de nici o trebuinţă, ci mai mult servesc la risipirea celor ce aud. Dar ca să nu socotească cineva că această mărturie apostolească o aducem la mijloc - nu ca nişte păzitori adevăraţi, ci ca nişte fricoşi - să se aprindă un foc în mijlocul cetăţii, să intrăm amîndoi în para focului şi care din noi nu va arde, acela este trimis de Hristos".
Acest cuvînt a plăcut poporului şi îndată s-a pregătit un foc mare; iar episcopul chemă pe vrăjitor în văpaie. Vrăjitorul a zis: "Intră tu mai întîi în văpaie, de vreme ce tu ai rînduit aşa". Sfîntul episcop, însemnîndu-se pe sine cu semnul Sfintei Cruci şi ridicîndu-şi mîinile, a intrat în mijlocul focului şi stînd în flacăra cea mare ca o jumătate de ceas, nu s-a ars deloc, că nici de părul lui, nici de haine nu s-a atins focul. Apoi a poruncit ca şi Zarie să vină la dînsul; dar acela, temîndu-se foarte, căuta să fugă. Dar poporul, apucîndu-l, l-a aruncat în foc şi a început îndată ticălosul a arde; şi desăvîrşit ar fi pierit, dacă nu l-ar fi izbăvit pe el episcopul Elen, deşi jumătate ars, însă abia viu. Aşa s-a izgonit cu ocară vrăjitorul Zarie din hotarele acelea; iar episcopul, pe care îl vedeţi în toate zilele, oriunde merge îi urmează poporul cu cîntări dumnezeieşti.
Atunci fericita Evghenia, auzind acestea, se bucura cu duhul, se minuna şi ofta. Şi a început a-l ruga cu sîrguinţă pe bărbatul acela care vorbea cu dînşii, al cărui nume era Evtropie, zicînd: "Rogu-te, domnul meu, ca să vesteşti sfîntului episcop despre noi, care voim a ne întoarce de la idoli către Hristos. Sîntem fraţi şi ne-am sfătuit împreună, să ne facem creştini şi să petrecem în mănăstirea aceasta şi niciodată să nu ne despărţim unul de altul". A răspuns către dînşii bărbatul acela: "Tăceţi acum, pînă ce va intra în mănăstire şi se va odihni puţin de cale, iar cînd va fi vreme lesnicioasă, eu îl voi vesti pentru voi, după dorinţa voastră".
Apropiindu-se ei de mănăstire, au ieşit monahii întru întîmpinarea episcopului, cîntînd: "Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul poporului Tău". Şi intrînd înăuntru poporul cu episcopul, a intrat şi Evghenia cu famenii săi tineri, deopotrivă la haine şi la tunderea părului. Săvîrşind episcopul dumnezeiasca slujbă în biserică şi la al nouălea ceas întărindu-se cu puţină hrană, după cum era obiceiul pustnicilor, s-a odihnit de oboseală şi a avut în vis vedenia aceasta: Un chip de asemănare femeiască ca unul din zeii elineşti şi care se cinstea de unii bărbaţi cu jertfe şi închinăciuni ca un Dumnezeu. Episcopul privind cu mîhnire la aceasta, căci poporul se înşela cu închinăciunea idolească, a zis către zeiţa care era între dînşii: "Aşa se cuvine ţie, care eşti zidirea lui Dumnezeu şi slujitoare împreună cu noi, să te socoteşti de oameni că eşti ca un Dumnezeu şi să primeşti de la dînşii închinăciune?" Aceasta auzind acestea, îndată a lăsat pe bărbaţii care i se închinau şi s-a dus după episcop zicînd: "Nu te voi lăsa, nici nu mă voi depărta de tine, pînă cînd nu mă vei duce şi mă vei da Făcătorului şi Ziditorului meu".
Deşteptîndu-se, episcopul se gîndea la acea vedenie; şi iată că intră la dînsul Evtropie, zicînd: "Stăpîne, astăzi în urma ta au intrat aici trei tineri, fraţi, care au părăsit închinarea idolilor şi doresc să se însoţească cu ceata celor ce slujesc pe Hristos în mănăstirea aceasta şi m-au rugat cu lacrimi ca să vestesc sfinţiei tale acestea". Episcopul, înţelegînd visul, s-a bucurat şi a zis: "Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a auzi o veste ca aceasta". Deci a poruncit să aducă înaintea sa pe cei trei tineri. Intrînd ei singuri înaintea lui, arhiereul a făcut mai întîi rugăciune, apoi a început a vorbi cu Evghenia părinteşte şi cu iubire de fii, întrebînd-o de numele de neam şi de patria lor. Ea, roşindu-se la faţă ca o fecioară, răspundea cu smerenie, zicînd: "Neamul nostru este din Roma, cetatea cea preaslăvită şi sîntem fraţi după trup; numele celui dintîi este Protan, al celuilalt Iachint, iar eu mă numesc Evghenia".
Fericitul episcop Elen uitîndu-se cu dragoste la dînsa a zis: "Cu dreptate te numeşti Evghenia, pentru că numele se potriveşte cu duhul tău căci ai suflet cu bărbăţie şi te arăţi ca un bărbat în toate. Apoi, cu hotărîrea pe care o ai în minte ai să biruieşti firea femeiască, căci te va întări Hristos şi te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei face ca un bărbat, schimbîndu-ţi numele cel femeiesc şi chipul, pentru dragostea lui Dumnezeu. Îţi vorbesc acestea, nu mustrîndu-te şi defăimîndu-te pentru firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să ştii cîtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine şi cum mi-a descoperit toate cele pentru tine, netăinuind nimic, ci arătîndu-mi cine eşti şi cum ai venit la mine şi cine sînt cei ce vor să vină cu tine. Deci sîrguieşte-te, Evghenio, a te arăta nu mai mică cu bărbăţia duhului, decît cu chipul, pentru că şi aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălăşluire curată a Lui, păzindu-ţi fecioria şi lepădîndu-te de înşelăciunea vieţii acesteia".
Arhiereul, întorcîndu-se către Protan şi Iachint, a zis: "Şi voi fiind robi cu trupul, sînteţi liberi cu duhul, nerobindu-vă nimănui, prin cele pămînteşti, vrednicia sufletului, pentru care eu tăcînd, Hristos Domnul vorbeşte către voi: De acum nu vă voi mai numi robi, ci prieteni. Fericiţi sînteţi pentru o libertate ca aceasta, dar mai ales pentru prietenia şi unirea cu Hristos, căci aţi gîndit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră şi n-aţi făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună cu dînsa ardeţi cu duhul a sluji pe Dumnezeu şi cînd ea va ieşi din viaţa aceasta, împreună cu dînsa şi voi vă veţi învrednici a primi de la Domnul aceleaşi cununi şi răsplătire, cărora se va învrednici şi ea". Acestea a vorbit cu dînşii episcopul, nefiind nimeni acolo, decît numai ei. Evgheniei i-a poruncit să petreacă în chip bărbătesc, deoarece nu ştia nimeni de taina aceea, apoi nu s-au depărtat nici unul de episcop, pînă ce nu i-a botezat şi unit cu ceata monahicească. Iar cîte s-au întîmplat din vremea de cînd sfînta se pogorîse din caretă, tăinuindu-se de robi, cu Protan şi Iachint şi cum se tînguiau părinţii pentru dînsa, să luăm aminte în cele ce urmează.
Careta şi cu robii, care mergeau înainte şi nu ştiau nimic, s-au apropiat de porţile cetăţii şi au intrat, iar în faţa casei au ieşit cei din casă înaintea Evgheniei cu lumini. Dar alergînd la caretă au găsit-o goală şi, nevăzînd pe Evghenia, erau în mare nepricepere şi s-au tulburat tatăl şi mama ei, fraţii şi toţi cei din casă. Apoi s-a făcut ţipăt mare, strigare, tînguire, plîngere nespusă şi cercetare prin toată cetatea Alexandriei şi se întreba ce i s-a întîmplat fetei eparhului. Au fost trimise multe slugi în căutarea Evgheniei, care, străbătînd nu numai cetatea, ci şi toată ţara Egiptului, nelăsînd pe nimeni neîntrebat, în drumuri şi în sate, pe negustori, pe ţărani şi pe străini. Dar nicăieri nu puteau să audă ceva despre acel mărgăritar de mare preţ, pe care îl ascundea dreapta Celui de Sus în vistieria Sa, pînă la vreme de bună trebuinţă.
Iar părinţii ei, ziua şi noaptea, cu nemîngîiate tînguiri, plîngeau pentru dînsa. Adeseori chemînd numele ei, îşi băteau feţele şi-şi presărau capetele cu cenuşă, apoi cădeau la pămînt de atîta slăbiciune şi durere a inimii şi strigau: "Evghenio, Evghenio, fiica noastră cea preadulce, unde te-ai ascuns, lumina ochilor noştri? În care loc te-ai tăinuit? Mîngîierea noastră, cum te-ai pierdut, nădejdea noastră?" Se tînguiau părinţii pentru fiică, iar fraţii plîngeau pentru sora lor, robii şi roabele lăcrimau pentru stăpîna lor şi toţi cetăţenii suspinau pentru dînsa, părîndu-le rău şi avînd durere la fel cu eparhul, domnul lor cel bun şi stăpînitor, pentru pierderea fiicei lui.
După aceasta, neputînd Filip s-o afle nicăieri, a început să-i întrebe pe slujitorii idoleşti, pe vrăjitori şi pe fermecători, aducînd mulţime de jertfe idolilor, că doar va fi vestit vreun zeu despre fecioara cea pierdută. Şi a făgăduit că dacă o vor afla sau îi vor spune unde se află, le va da multe daruri, iar dacă nu vor spune adevărul, îi va omorî cu cumplită moarte. Dar n-a putut întru nimic să se înştiinţeze, căci vrăjitorii şi fermecătorii, ca nişte mincinoşi care nu ştiau nimic, văzînd că se osteneau în zadar şi primejdie de moarte le sta asupra, au alcătuit un basm pentru potolirea mîniei eparhului: că li s-a descoperit că, iubind Dumnezeu frumuseţea Evgheniei, a răpit-o în ceruri şi a aşezat-o în numărul zeilor.
Crezînd părintele cel mîhnit acel basm, a încetat puţin mîhnirea, iar plîngerea a schimbat-o în bucurie. Îndată poruncind să se facă un idol de aur după asemănarea fiicei sale cea iubită, l-a pus în Alexandria la loc cinstit şi ca pe o zeiţă nouă, cu prăznuire şi cu aducere de jertfă multă, cinstea pe fiica sa, Evghenia, împreună cu tot poporul; cu acest fel de bucurie îşi potolea mîhnirea. Însă maică-sa, Claudia şi cu fraţii săi, Avit şi Serghie, necrezînd basmul acela, neîncetat şi nemîngîiat se tînguiau după Evghenia.
Fericita fecioară, cea acoperită cu haine şi cu nume bărbătesc, pentru obiceiurile sale cele bărbăteşti şi pentru mărimea sufletului, fiind socotită că este bărbat, vieţuia în mănăstirea mai sus pomenită, bine vieţuind monahiceşte şi slujind lui Dumnezeu. Atît de mult a sporit în dumnezeiasca învăţătură, încît în doi ani toată Sfînta Scriptură a învăţat-o pe de rost şi atîta odihnă avea sufletul ei, încît altora li se părea că este unul din îngeri. Căci cine putea pricepe firea ei cea femeiască, pe care o acoperea puterea lui Hristos şi fecioria cea fără prihană, de care şi bărbaţilor celor desăvîrşiţi le era de mirare?
Cuvîntul ei era smerit, cu dragoste, blînd şi nu mult vorbitor, plin de frica lui Dumnezeu şi de folos. La cîntarea în biserică nimeni nu se afla mai înainte decît dînsa şi era tuturor de folos. Pe cei mîhniţi îi mîngîia şi se bucura împreună cu cei ce se bucură; pe cel ce s-ar fi mîniat şi s-ar fi iuţit, numai cu un cuvînt îl îmblînzea, iar pe cel mîndru, ea, cu chipul cel smerit al vieţii sale, atît de mult îl folosea, încît acela îndată se prefăcea din lup în oaie. Nu după multă vreme i s-a dat ei de la Dumnezeu darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea ei se izgonea boala şi se dădea bolnavului desăvîrşită sănătate. Iar cei doi fameni ai ei, Protan şi Iachint, erau împreună vieţuitori cu dînsa şi următori ai vieţii ei şi de-a pururea robi şi prieteni.
După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, a răposat egumenul mănăstirii aceleia. Deci, adunîndu-se fraţii, toţi cu un glas şi cu un suflet rugau pe fericita să le fie lor egumen, pentru că nu ştiau taina ei cea acoperită de Dumnezeu, cum că Evghenia nu este bărbat cu firea, ci femeie. Căci văzînd viaţa ei cea plină de înţelepciune bărbătească, fără de prihană şi plăcută lui Dumnezeu şi pe toţi pustnicii ce erau în mănăstire fără de asemănare covîrşindu-i, pentru aceea cu multă rugăciune o sileau pe ea să primească stăreţia... Amin!
