Sfintii PROHOR, NICANOR, TIMON, PARMENA, Irina si Sfantul Pavel XEROPOTAMIANUL

CUVIOASA IRINA, EGUMENA MĂNĂSTIRII HRISOVALANT
(28 iulie)

    După moartea lui Teofil, urătorul de Hristos şi iubitorul de aur, a rămas ca moştenitoare a împărăţiei dreptcredincioasa şi preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soţia lui. Ea a întărit dreapta credinţă şi astfel Biserica noastră şi-a luat iarăşi, ca mai înainte, buna cuviinţă a sfintelor icoane. Deci, câtă vreme fiul ei, Mihail, a fost nevârstnic, ea, pururea fericita, a cârmuit împărăţia; iar când el a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare şi a trimis oameni în felurite părţi, ca să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun şi îmbunătăţită, ca astfel să fie vrednică de împărăţie.

    In vremea aceea în partea Capadociei se afla o fecioară foarte frumoasă şi îmbunătăţită, născută din părinţi de neam bun, cu numele Irina. Pe aceea au luat-o oamenii împărăteşti, bucurându-se şi nădăjduind că ea are să se facă împărăteasă, pentru că era foarte împodobită şi cu bună rânduială. Ea avea şi o soră, care a mers împreună cu dânsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Varda. Deci mergând la Vizantia, când treceau muntele Olimp, Irina a auzit de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfânt şi cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalţi era nevăzut. Deci a rugat mult pe oamenii cei împărăteşti s-o ducă la cuviosul, ca să ia binecuvântare de la el, dar aceia abia au primit. Şi ducându-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe şi, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie şi i-a zis ei: „Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te, că locaşul Hrisovalantului are trebuinţă de tine, să păstoreşti fecioarele ce se află într-însul". Acestea auzindu-le fecioara, s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, că i-a cunoscut numele ei şi starea ce avea să fie. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a cerut binecuvântarea. Şi, sculând-o pe dânsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovniceşti şi cu rugăciuni şi a petrecut-o cu binecuvântări, bucurându-se.

    Deci, ajungând la împărăteasca cetate, au ieşit rudele ei care locuiau acolo în cetate, având felurite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în sfat. Cu aceia au ieşit şi alţi boieri prieteni ai lor şi i-au primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Iar împăratul celor ce împărătesc, Care cheamă pe cele ce nu sunt ca şi cum ar fi, şi pe cele nenăscute ca pe nişte făcute, a rânduit ca împăratul cel pământesc să ia altă fecioară de femeie, cu puţine zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăţie; pentru ca pe ea să o ia Cel veşnic şi fără de moarte în cereasca Lui cămară.

    De aceea şi minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vârtos mulţumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de şi-a luat altă soţie. Deci mulţi alţi boieri mari ai cetăţii şi cei dintâi din sfat şi prea bogaţi din cetate o cereau pe dânsa de soţie pentru marea ei frumuseţe şi pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit, ci a dorit numai pe cerescul Mire, defăimând toate cele vremelnice şi pământeşti. De aceea, totdeauna socotea şi căuta loc potrivit să-şi petreacă viaţa fără tulburare şi cu plăcere de Dumnezeu.

    Iar odată, târziu, şi-a adus aminte de profeţia Marelui Ioanichie şi a trimis oameni să vadă cum se află locaşul Hrisovalantului. Iar aceia, văzând aşezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor şi altele asemenea, s-au întors la stăpîna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mănăstirii şi mai ales că era după dorinţa ei, la loc liniştit şi bineplăcut. Iar ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat şi a împărţit săracilor cele ce avea, nu numai haine şi scumpe podoabe, pe care le moştenise de la părinţi, ci şi multe lucruri nepreţuite, pe care i le dăruise cu mărinimie împărăteasa.

    Apoi, eliberând pe slugile şi pe robii ei, s-a apropiat cu osârdie de zisa mănăstire şi şi-a tăiat părul capului, care era ca nişte fir de aur galben şi frumos, cu care împreună a lepădat toată deşertăciunea cea lumească şi tot cugetul pământesc, şi s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingaşă, de bun neam şi preafrumoasă, ridicând cu osârdie jugul cel uşor, cel bun şi prea dulce al lui Hristos. Şi se supunea prea înţeleapta tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osârdie şi fără pregetare la toate treburile mănăstirii, fără nici o împotrivă cuvântare, căci nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cârtire. Deci avea în faţă multă veselie şi în suflet umilinţă şi bucurie; iar egumena, ca o îmbunătăţită ce era şi iscusită în duhovniceştile nevoinţe, o sfătuia şi o îndemna totdeauna la cele bune.

    Şi, mai înainte de toate, avea darul lui Dumnezeu, care o acoperea tăinuit şi o învăţa cele folositoare şi fără de care omul nu poate săvârşi nici un bine, după cum Insuşi Domnul a zis: Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic! Şi: Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod...

    Deci acestea a rodit întru Hristos de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun şi de bună treabă. Ea atât de mult a bineplăcut lui Dumnezeu şi la toate surorile, încât toate se minunau de dânsa. Căci, ca şi cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, aşa se supunea tuturor cu smerenie neasemuită şi pe nici una n-a smintit şi n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau şi o aveau după cuviinţă întru multă evlavie, căci nu numai la slujbele cele trupeşti era fără pregetare, ci şi la cele duhovniceşti şi mai mult, nelipsind niciodată de la obşteasca slujbă. Iar la chilie ea citea vieţile cuvioşilor celor îmbunătăţiţi, ca să urmeze petrecerii lor şi să înveţe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viaţa marelui Arsenie şi văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineaţa, a râvnit acelei minunate fapte bune - ca o următoare a îngerilor - şi a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârşească o nevoinţă ostenitoare ca aceea. Iar egumena întâi pregeta să-i dea binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinţei; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie pentru aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie şi măsură.

    Deci Sfânta Irina a început această nevoinţă ostenitoare şi mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mănăstire, dar dumnezeiescul dar a împuternicit-o şi atât a sporit în această nevoinţă, încât stătea de multe ori de seara până dimineaţa, având mâinile ridicate în sus ca Moise, şi toată noaptea se ruga, şi de multe ori de dimineaţă până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua şi toată noaptea şi nicidecum nu se mişca, iar egumena şi mai mult se minuna. Şi au trecut trei ani din ziua în care a început o nevoinţă ca aceasta, şi văzând-o diavolul, urătorul binelui, se scârbea prea mult şi se amăra. Deci se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita şi atât a supus pe trup duhului, încât defăima toate cele trupeşti - desfătarea, slava, banii şi îmbrăcămintea -, şi le ura desăvârşit. Ea nu avea două haine, ci numai una pe care o îmbrăca la Paşti, fiind nouă. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate nicidecum, nici nu o spăla, ci numai iarăşi la Sfintele Paşti lua alta nouă; iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.

    Desfătarea ei era numai pâine şi apă o dată pe zi, şi puţine verdeţuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să cureţe ieşitorile, şi nu socotea câtuşi de puţin mărirea neamului său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârşească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte şi îndemnând-o la dezmierdările trupeşti; dar în deşert se muncea neputinciosul, căci ea cunoştea bântuirea, ca o iscusită, şi mărturisea egumenei asuprirea, şi astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca şi mai înainte.

    Iar într-o noapte, rugându-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit şi s-a făcut ca un arap negru şi slut şi o certa de departe, înfricoşând-o că-i va face rău, el, slabul şi neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită şi vrăjitoare? Aşteaptă puţin ca să cunoşti cine sunt eu şi puterea mea cea mare!" Acestea şi multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea şi-a făcut Sfânta Cruce şi îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. Iar în ziua următoare, i-au venit mai cumplite gânduri, tulburând-o foarte tare, şi duşmanul i-a dat atâta război, încât a pus-o într-o mare nedumerire.

    De aceea, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemând în ajutor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfânt locaş. Şi îi chema în ajutor nu numai pe aceştia, dar şi pe toţi sfinţii, ca s-o izbăvească de diavoleştile bântuieli şi de necuratele asupriri. Deci se ruga către Dumnezeu, zicând: „Intru tot Sfântă Treime, Atotputernice, cu mijlocirea Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu şi cu solirea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, a tuturor cereştilor puteri şi a tuturor sfinţilor, ajută roabei Tale şi mă izbăveşte de bântuirea diavolului".

    Astfel s-a rugat ea cu lacrimi prea fierbinţi multe zile şi nopţi, până ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei şi a gonit gândurile cele viclene. Deci, rămânând de atunci nesupărată, mai mult se nevoia şi slujea lui Dumnezeu cu osârdie. Iar Domnul, văzând dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel şi încăpere a Sfântului Duh, având în sufletul ei pe Hristos, vieţuind şi petrecând. Şi nu mai trăia după trup, cu Hristos întru duhul şi Hristos într-însa, după cum spune apostolul. Deci s-a făcut toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. Şi a povăţuit multe suflete către lumina adevărului, aducând ca gura lui Dumnezeu pe cei nevrednici către Domnul. Şi s-a făcut vestită la toţi, dar mai ales femeilor şi fecioarelor care alergau fără de număr la dânsa în fiecare zi, iar ea le învăţa cu atâta plăcere şi dulceaţă, încât multe s-au lepădat de lume şi s-au trimis în acea sfântă mănăstire. Iar de atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dânsa, fiind goniţi ca de foc.

    In vremea aceea s-a îmbolnăvit egumena şi s-au adunat toate la chilia ei plângând, căci au cunoscut că îi venise sfârşitul şi, fiind ea îmbunătăţită, se întristau de pierderea ei. Iar mai mult decât celelalte se tânguia şi plângea smerita cugetătoare Irina şi toate plângeau nemângâiate. Dar bolnava a zis către dânsele cu blândeţe: „Nu vă întristaţi pentru mine, că aveţi bună egumenă, mai vrednică decât mine şi mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneţi din tot sufletul. Ea este fiica luminii, mieluşeaua lui Hristos, vasul Sfântului Duh şi cu hotărâre să nu faceţi altă proiestoasă". Poruncind aceasta în ceasul cel mai de pe urmă, a zis către Stăpânul Hristor: „Slavă, Doamne, milei Tale!" şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile sfinţilor îngeri care stăteau de faţă.

    Iar Cuvioasa Irina nu era acolo când egumena a zis despre dânsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare şi fără slavă deşartă, că toate îi ştiau buna socoteală şi multa smerenie. Deci numai după ce au îngropat pe cea răposată după cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică şi s-au rugat să le lumineze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăţiei Sale. Şi după rugăciune, cele mai bătrâne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască după cum îl va lumina Domnul.

    Pe atunci era patriarh Sfântul Metodie Mărturisitorul, care pentru dreapta credinţă suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane şi purta pe sfinţitul său trup rănile Domnului, făcând minuni, căci avea Duh Sfânt şi cunoştea cele viitoare. Deci, când celelalte surori au purces să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punând fel de fel de pricini şi de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Şi ajungând la patriarh şi închinându-se, le-a întrebat: „Pe care din toate aţi ales să fie egumenă?" Ele au răspuns: „Pe nici una, stăpâne sfinte; ci nădăjduim întâi la Dumnezeu, şi al doilea la prea sfinţia ta, care ai Duh Sfânt, să hotărăşti pe care te va lumina darul Lui". Iar purtătorul de Dumnezeu le-a zis: „Eu ştiu că toate doriţi şi voiţi pe cinstita şi încuviinţata Irina; deci aveţi socoteală bună şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătăţite ale roabei Sale".

    Iar ele, auzind acestea, s-au minunat şi i s-au închinat, zicându-i: „Cu adevărat, Dumnezeu locuieşte în fericitul suflet al preasfinţiei tale şi te luminează şi-ţi arată cele ascunse!" Atunci sfântul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelniţa şi, binecuvântând pe Domnul cu cuviincioasă cântare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiţă a bisericii celei mari, ştiind prin Duhul Sfânt că era curată şi fără prihană. Apoi a aşezat-o egumenă şi, învăţând-o cum să umble, cum să se poarte şi cum să povăţuiască pe surori la păşunea mântuirii, a liberat în pace pe Irina şi pe celelalte surori. Deci ele au plecat bucurându-se, iar Irina plângea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Iar celelalte se minunau şi o mângâiau, zicând: „Stăpână, nu te întrista pentru această stăpânire, că noi nu vom ieşi din ascultarea ta niciodată, şi-ţi vom ajuta după Dumnezeu, cât vom putea".

    Deci după ce au ajuns la mănăstire, au mulţumit Domnului şi s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumeneşti, bucurându-se. Iar ea a încuiat uşa plângând, şi, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi şi zicea: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, uşa oilor, Povăţuitorul şi Invăţătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, şi acestei mici turme a Ta, şi ne izbăveşte de răpirea lupului cel gândit, căci ştii neputinţa noastră, că noi nu avem putere de la noi să săvârşim bunătatea, fără darul şi ajutorul Tău".

    Aşa s-a rugat multă vreme către Domnul, apoi a întors cuvântul către sine, zicând: „Smerită Irino, cunoşti oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ţie ţi s-au încredinţat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat şi S-a făcut om şi Şi-a vărsat preacuratul şi preascumpul Său Sânge. Deci dacă are să dea fiecare răspuns şi pentru un cuvânt deşert şi vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvântul, în ziua judecăţii, câte chinuri vei lua tu, care ai luat grija şi purtarea de grijă a atâtor suflete, dacă din neluarea ta aminte se va chinui vreun suflet, căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci priveghează, posteşte, roagă-te şi ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greşeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Orb pe orb dacă se va povăţui, amândoi cad în groapă".

    Deci aşa se nevoia prea mult, postind şi rugându-se multe zile. Şi făcea atâtea plecări de genunchi şi metanii, încât de multe ori petrecea toată noaptea, nedând trupului nici cât de puţină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli şi să-i dea pricepere să cârmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înţelepţea după dorinţa ei şi cârmuia pe surori preaminunat şi le învăţa cu atâta înţelepciune, încât covârşea la vorbă pe dascăli şi pe ritori. Spre încredinţarea acestui lucru, ascultaţi câteva din multele porunci şi dojeniri care le spunea:

    „O, surori în Hristos şi cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, ştiţi bine că nu era cu cuviinţă şi cu cale să vă învăţ eu, nevrednica şi necărturăriţa. Dar, fiindcă judecăţile lui Dumnezeu sunt neîncercate şi neînţelese, şi darul Lui a rânduit să vă fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră, vă rog să vă supuneţi mie şi să ascultaţi cuvintele smereniei mele. Căci dacă nu vom păzi legile şi rânduielile acestui chip care îl purtăm şi nu vom face câte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum şi credinţa fără de fapte este moartă, după cum am auzit.

    Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puţina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăţia cerurilor şi viaţă fără de sfârşit, desfătare nestricăcioasă şi bucurie veşnică. Noi am crezut Lui precum se cuvenea şi am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe nişte lucruri mincinoase şi vremelnice, ca să moştenim pe cele adevărate şi veşnice. Deci dacă nu vom păzi poruncile Domnului, noi, ticăloasele, apoi şi pe cele vremelnice le-am pierdut şi de cele veşnice ne lipsim, împreună cu fecioarele cele nebune, ca nişte nebune şi nevrednice!

    Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărţi în două părţi, adică să avem desfătare şi înfrânare, înaltă cugetare şi smerenie, nici celelalte fapte bune nu le câştigăm, dacă nu vom lăsa şi nu vom urî cu totul greşelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea şi toată pofta lumească, ca să fie şi cele dinlăuntru ale noastre, ca şi cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sunt cinstite mai întâi decât cele trupeşti. Postirea şi privegherea şi alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înţelepciune, dragostea, milostivirea, milostenia către săraci şi alte asemenea lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim şi la faptele bune cele trupeşti şi să postim după putere".

    Acestea şi altele asemenea le zicea preaînţeleapta, învăţând de multe ori cu milostivire de maică pe fiicele sale duhovniceşti, care primeau cu osârdie cuvântul şi dădeau rod preaminunat. Iar cuvioasa, văzând că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura şi mulţumea Domnului, pe care Il iubea din tot sufletul şi puterea. Deci, având credinţă către Hristos, fără vicleşug, şi către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare şi mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului mai înainte-vederii, ca să cunoască cu adeverire greşelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Iar aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze şi să nu fie date la chinuri.

    De aceea şi Domnul, văzând că scopul ei era bun, a ascultat-o degrab şi i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dânsa în haine albe, fulgerând. Iar ea când l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoşat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vârtos s-a bucurat. Iar îngerul a fericit-o, zicând: „Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă şi adevărată. Domnul ne-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mântui prin tine. El mi-a poruncit să stau lângă tine totdeauna şi în fiecare zi să-ţi descopăr luminos cele ascunse". Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pământ, mulţumind Domnului cu veselie. Şi de atunci îngerul n-a lipsit de la dânsa, ci i se arăta în fiecare zi - o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul! -, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale celor călugăriţe, ci şi ale celorlalţi oameni care veneau s-o vadă şi să audă cuvintele ei cele de aur.

    Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nelegiuit, îl învăţa şi îi spunea despre munca cea veşnică, în care se osândesc cei ce mor nepocăiţi şi mai vârtos câţi cad în cutare păcat, fie femeie, fie monahie, spunând păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dânsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l ruşineze către ceilalţi, ci în chip iscusit îl aducea la pocăinţă. Şi se ruga de seara până la vremea Utreniei şi după Utreme dormea puţin până în zori. Apoi se ducea în biserică şi chema pe surori una câte una la mărturisire. Şi când se întâmpla vreuna de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se supuneau ca unei sfinte şi mai presus de om. Deci a ieşit vestea despre ea în toată cetatea, şi fiecare alerga să vadă faţa ei cea cinstită şi vrednică de cucernicie. Acolo se adunau în fiecare zi boieri, sfetnici, femei, fecioare, tineri şi bătrâni, şi îi învăţa preaînţeleapta cu atâta pricepere şi umilinţă, încât se pocăiau de păcatele lor şi se mântuiau; şi aşa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina.

    Iar ea nu lipsea niciodată de la rugăciune şi mulţumire către Domnul. Deci diavolii s-au supărat asupra sa şi într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stând drept, cu mâinile ridicate în sus. Şi strigau cu glas tulburat şi urât, încercând prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut. Iar unul din ei, mai obraznic decât ceilalţi, s-a dus mai aproape şi-şi bătea joc de dânsa ca o maimuţă, zicând: „Irino de lemn, pe care te ţin picioare de lemn, până când vei necăji neamul nostru? Până când ne vei arde cu rugăciunile tale şi ne vei face atâta întristare şi răutate?" Asemenea şi ceilalţi se arătau că se tânguiau de primejdia lor şi se băteau. Iar cuvioasa stătea fără de frică la locul său şi nu se clintea deloc.

    Atunci acel neruşinos diavol a aprins lumânare din candelă şi i-a ars acoperământul sfintei şi culionul, apoi, ajungând focul până jos, i-a ars nu numai hainele, ci şi multe părţi ale trupul ei, adică umerii, pieptul şi spinarea. Şi câte puţin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întâmplase de se ruga şi ea asemenea în chilia sa şi, cum a simţit miros de carne şi de haine care ardeau, a alergat la chilia sfintei şi - o, minune! - a văzut-o arzând toată, dar din locul său nu se clintea, ci stătea nemişcată ca un stâlp.... Amin!