Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioanichie cel Mare
(4 noiembrie)
Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începînd a veni în vîrstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decît toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătăţit, blînd, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sîrguinţă către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta matură.
În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.
Ajungînd trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrşit, cu trupul voinic şi îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînşii şi l-au înscris în rînduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dînsul, pentru blîndeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.
Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atît de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă de sfintele icoane.
Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mîntuiască, l-a mîntuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţîndu-se despre toate cele ce gîndea dînsul, a ieşit din chilia sa şi, arătîndu-se lui, a zis: "O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!"
Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dînsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se şi cerînd iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.
Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă uşile împărăteşti, se culca pe pămînt şi făcea rugăciune cu sîrguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mîncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecînd el şase ani.
În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dînşii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.
Odată, văzînd el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strîmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.
Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvîrşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.
Sfîrşindu-se războiul şi întorcîndu-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducîndu-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dînsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gînd să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sîngelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.
Întîi a venit în mînăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudînd scopul, a zis: "Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întîi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dînşii vremea şi rînduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blîndeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvăţat şi începînd viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dînsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!"
Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit scopul său pînă la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mînăstiri a luat aminte şi a învăţat rînduiala şi viaţa călugărească. Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzînd că în mînăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.
Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugînd pe Dumnezeu cu sîrguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mînăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.
Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfîrşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.
După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt. Înştiinţîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dînsul, vrînd a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutîndu-şi alt loc de linişte.
Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dînsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpîndu-şi în pămînt o peşteră strîmtă şi adîncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puţină pîine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfîntul trei ani, ziua şi noaptea rugîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperămîntul meu Sfîntul Duh". Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtîndu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau în gurile lor.
După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strîmtă, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întîmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzîndu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişîndu-l, plîngea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînşii. Şi, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfîntul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cîntînd ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.
Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculîndu-se, a plecat şi, trecînd pe lîngă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întîmpinat un bărbat şi o femeie, mergînd la acelaşi lăcaş ca să săvîrşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzîndu-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu blîndeţe către dînşii: "Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!" Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încît nimeni nu era cu putinţă a trece rîul acela fără luntre. Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculîndu-se, a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergînd pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.
După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfîntului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrînd înăuntru, s-a rugat dindestul, închinîndu-se şi sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.
Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tînără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maica sa, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere şi o ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mînăstire.
Despre toate acestea înştiinţîndu-se Sfîntul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemînd-o pe ea, a zis: "Pune, fiică, mîna ta pe grumajii mei!" Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mînăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.
Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergînd pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflînd undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască cu gîndurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul Ioanichie, îndată a murit.
Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dînşii şi să sfărîme capetele lor. Odinioară, stînd el şi cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă, îndată balaurul a murit.
Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peşteră adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfîntul nu ştia că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrînd să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut iarna.
După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atîtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mînăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcînd rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.
Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături s-a dus; şi cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbura rîul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.
Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegînd cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dînsul. Iar Sava a zis: "Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?" Iar Sfîntul a zis către dînsul: "Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie". Dar întorcîndu-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: "Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu". Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mîna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.
Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfîrşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dînsul.
Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvîrşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte şi, venind la dînsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.
Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvîrşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfîntului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mînăstire lîngă dînsa.
Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe cînd stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfîntul se minuna de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: "Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu".
Deci a pus multă sîrguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mînăstire lîngă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvîntatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre şi ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-şi mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a păţit nimic. Amin
