Sinaxar Athos: Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, model Athos

13 noiembrie

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfantul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Dimensiune
Model Icoana
Tip Icoana
  • Litografie cu rama si sticla
In stoc
89,00 lei
Nicio taxa

 

Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului
(13 noiembrie)

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: "De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: "Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan".

Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

"O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii". Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: "Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Dar Ioan a zis către dînşii: "Cine sînteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns: "Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos".

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: "Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru".

Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: "Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat".

Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: "Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?" Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu".

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: "Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci".

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: "Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti". Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: "Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul".

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: "Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire".

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: "Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul". Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: "Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor". În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: "Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului".

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: "Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!"

Atunci a zis mulţimea poporului: "Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: "Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea".

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: "Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul". Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu... Amin!

Tematica
Icoana Sfinti
Luna
11 Noiembrie
Ziua din luna
13
Sfant
Ioan Gura de Aur
Ic_1113_SfIoanGuradeAurAth
No reviews

S-ar putea sa-ti placa

Product added to wishlist
Product added to compare.

Contactati-ne!