Sfântul Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăţiei lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puţini creştini, iar închinătorii la idoli erau o mulţime nenumărată.
Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu apostolii (22 octombrie)
Pe vremea împăratului Marc Aureliu, fiul lui Antonin, în cetatea Ierapole trăia un bărbat drept și plin de credință, pe nume Averchie, care era episcop al creștinilor din acea parte. În acele vremuri, în oraș erau foarte puțini credincioși ai lui Hristos, iar majoritatea oamenilor se închinau idolilor. Templurile păgâne erau pline, iar obiceiurile vechi se țineau cu mare fast.
Într-o zi, locuitorii Ierapolei au organizat o mare sărbătoare în cinstea zeilor. Străzile s-au umplut de oameni, preoții păgâni aduceau jertfe, iar în temple se auzeau cântări și chiote de bucurie. Toată cetatea era prinsă în dansuri și ospețe dedicate idolilor fără viață.
Văzând această priveliște, Sfântul Averchie s-a întristat adânc. Plângea pentru sufletele oamenilor care, orbiți de neștiință, îl părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu și se închinau unor chipuri făcute de mâini omenești. În inima lui se năștea o durere mare, dar și o dorință puternică de a-i aduce pe acei oameni la credință.
În seara acelei zile, s-a retras în camera sa și s-a rugat cu lacrimi, spunând:
„Doamne, Stăpân al lumii și al milostivirii, Tu, care L-ai trimis pe Fiul Tău să se întrupeze pentru mântuirea oamenilor, privește și spre cetatea aceasta unde m-ai pus păstor. Vezi cum oamenii, rătăciți și orbiți, dau cinste idolilor în loc să Te slăvească pe Tine. Luminează-le inimile și adu-i la adevărata Ta credință!”
După rugăciune, obosit, s-a culcat. În timpul nopții a avut o vedenie minunată: un tânăr luminos și frumos la chip i s-a arătat și i-a întins un toiag, zicându-i:
„Averchie, în numele Meu mergi acum și, cu acest toiag, sfărâmă puterea celor care rătăcesc poporul.”
Când s-a trezit, Averchie a simțit o bucurie sfântă în inimă. A înțeles că însuși Dumnezeu i-a vorbit și că trebuie să acționeze fără teamă.
Era aproape de miezul nopții. A luat un lemn mare, care i-a venit la îndemână, și s-a dus către templul lui Apollo, unde, cu o zi înainte, avusese loc o mare petrecere idolatră. Ușile templului erau încuiate, dar când a lovit în ele, s-au deschis ca prin minune.
A intrat și, fără ezitare, a început să lovească idolii, începând cu cel mai mare, al lui Apollo, și apoi pe ceilalți, până i-a făcut bucăți. Statuile, mute și fără viață, nu se puteau apăra. Singurul zgomot care se auzea era cel al pietrelor și lemnului care se sfărâmau.
Preoții păgâni, care locuiau aproape de templu, au fost treziți de zgomot. Când au intrat, l-au văzut pe Averchie în mijlocul ruinelor, călcând în picioare resturile idolilor. Cuprinse de teamă, nu știau ce să facă.
Atunci Averchie le-a spus cu blândețe, dar și cu ironie:
„Mergeți și spuneți poporului că zeii voștri, după ce s-au îmbătat de la sărbătoarea de ieri, s-au bătut între ei și s-au sfărâmat singuri.”
Apoi a plecat liniștit acasă.
Dimineața, vestea despre cele întâmplate s-a răspândit în toată cetatea. Mulțimea s-a adunat la templu și, văzând idolii sfărâmați, a fost cuprinsă de furie. Unii strigau că Averchie trebuie omorât, alții cereau să fie trimis la împărat pentru judecată. Alții, mai necugetați, voiau să-i dea foc casei.
Conducătorii orașului, însă, i-au oprit, temându-se ca focul să nu se întindă și să ardă tot orașul. Au hotărât ca Averchie să fie prins și judecat.
Câțiva dintre vecinii săi, auzind ce se pregătește, au alergat să-l avertizeze. L-au găsit în casa lui, adunat cu credincioșii, învățându-i și întărindu-i în credință. L-au rugat să fugă până se liniștește lumea, dar el a răspuns cu curaj:
„Domnul ne-a poruncit să vestim adevărul fără frică. Cum aș putea eu, păstorul vostru, să mă ascund? Viața aceasta nu prețuiește nimic dacă nu este trăită pentru Dumnezeu. Este mai bine să mor pentru credință decât să trăiesc în frică.”
Apoi a ieșit din casă și a mers în mijlocul cetății, însoțit de credincioși. În piața mare a început să vorbească oamenilor despre adevăratul Dumnezeu, despre înșelăciunea idolilor și despre mântuirea adusă prin Hristos.
În acel moment, un om necredincios a fugit la autorități și le-a spus că Averchie predică în mijlocul orașului. Poporul s-a înfuriat și a venit cu strigăte și amenințări.
Dar chiar atunci, s-a petrecut o minune: trei tineri, chinuiți de demoni, au început să strige cu glas înfricoșător. Demonii din ei, văzându-l pe Averchie, au zis:
„Te rugăm, Averchie, în numele Dumnezeului pe care Îl propovăduiești, nu ne chinui înainte de vreme!”
Oamenii s-au oprit înspăimântați. Averchie s-a rugat cu credință și a poruncit demonilor să iasă. Lovindu-i ușor pe tineri cu toiagul, a zis:
„În numele lui Iisus Hristos, ieșiți din acești oameni și nu-i vătămați!”
Demonii au ieșit cu strigăte puternice, iar tinerii au căzut la pământ ca morți. După puțin timp, sfântul i-a ridicat de mâini, și aceștia s-au sculat sănătoși și întregi la minte.
Mulțimea, văzând minunea, s-a schimbat la față. Toți au început să strige:
„Unul este Dumnezeul adevărat — Cel pe care îl vestește Averchie!”
Oamenii l-au înconjurat, întrebându-l dacă și ei pot fi primiți de Dumnezeu, chiar dacă până atunci se închinaseră idolilor. Averchie le-a spus că Dumnezeu primește pe oricine se întoarce din toată inima. Apoi i-a învățat despre credință până spre seară.
A doua zi, a botezat cinci sute de oameni. În scurt timp, nu doar cetatea Ierapole, ci și satele din jur au primit credința în Hristos. Mulți bolnavi veneau la Averchie și erau vindecați prin rugăciunea lui, dobândind și sănătate trupească, și pace sufletească.
Minunile și călătoria Sfântului
După ce poporul din Ierapole s-a întors la credința în Hristos, viața în cetate s-a schimbat cu totul. Templele idolilor au rămas pustii, iar în locul lor s-au ridicat biserici. Credincioșii se adunau în rugăciune, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate minunile pe care le făcuse prin Sfântul Averchie.
Dar diavolul, care nu suportă pacea și mântuirea oamenilor, nu a încetat să lucreze în ascuns. Într-o noapte, el s-a arătat în chip de om și a venit la un țăran din sat, zicându-i cu glas prefăcut:
„Spune episcopului tău că în munții din apropiere s-au arătat niște izvoare minunate, de unde iese apă caldă. Dacă va veni să le sfințească, vor fi de mare folos oamenilor.”
Țăranul, neștiind că acela era diavolul, a mers a doua zi la Sfântul Averchie și i-a spus cele auzite. Sfântul a înțeles însă că în spatele acestei „veste bune” se ascundea o cursă. Totuși, s-a rugat lui Dumnezeu și a pornit spre munți, însoțit de câțiva credincioși.
Când a ajuns acolo, a văzut cum pământul fierbea și apa țâșnea dintr-o piatră, fierbinte ca focul. Deodată, din acea apă a ieșit o arătare înfricoșătoare — diavolul însuși, sub chip de om, dar cu fața schimonosită și ochii aprinși ca jarul. A râs batjocoritor și i-a zis sfântului:
„De ce ai venit aici, Averchie? Acest loc este al meu!”
Sfântul i-a răspuns cu glas liniștit:
„Tot pământul este al Domnului, nu al tău, duh necurat!”
Apoi a făcut semnul crucii peste izvor și a rostit o rugăciune scurtă. În clipa aceea, diavolul a scos un strigăt groaznic și s-a făcut nevăzut, iar apa s-a limpezit și s-a răcit. Din acel moment, izvorul a devenit un loc binecuvântat — mulți bolnavi veneau și se vindecau acolo.
După un timp, împăratul Marc Aureliu, care domnea atunci la Roma, s-a îmbolnăvit greu împreună cu fiica sa. Medicii nu reușeau să-l vindece, iar boala se înrăutățea pe zi ce trece. Într-o noapte, împărătesei i s-a arătat în vis un înger, care i-a spus:
„Există în Asia un bărbat numit Averchie, episcop al cetății Ierapole. Chemați-l, căci Dumnezeu i-a dat putere mare.”
A doua zi, împărăteasa i-a spus visul soțului ei. Împăratul, deși păgân, a simțit în suflet o nădejde și a trimis solie la Ierapole, cerând să-i fie adus Averchie.
Când a auzit vestea, Sfântul s-a rugat și a plecat fără întârziere, împreună cu câțiva ucenici. Călătoria până la Roma a fost lungă, dar peste tot pe unde trecea, Dumnezeu făcea minuni prin el. Oamenii bolnavi se vindecau, demonii fugeau, iar cei rătăciți se întorceau la credință.
Când a ajuns la Roma, a fost primit cu mare cinste. Împărăteasa l-a rugat să se roage pentru fiica lor, care zăcea fără glas, abia respirând. Averchie a cerut puțină apă, a făcut peste ea semnul crucii și a zis:
„În numele lui Iisus Hristos, Cel care a înviat morții, fie sănătoasă această copilă!”
Apoi i-a dat să bea puțin din apă și i-a uns fruntea. În clipa aceea, tânăra s-a ridicat sănătoasă, iar părinții ei au căzut în genunchi plângând de bucurie.
Împăratul, uimit de minune, l-a rugat pe Averchie să rămână mai mult la curte. În zilele următoare, și el s-a vindecat prin rugăciunea sfântului. Apoi, în taină, a primit învățătura despre Hristos, dar a păstrat taina de frica poporului.
Averchie a rămas o vreme la Roma, întărind în credință pe creștinii de acolo, apoi s-a întors în Ierapole, purtând cu el daruri de mare preț de la împărat: aur, argint și vase sfinte pentru biserică.
Când s-a întors acasă, poporul l-a întâmpinat cu lacrimi de bucurie. El le-a povestit tot ce se întâmplase la Roma și a folosit darurile primite pentru a-i ajuta pe săraci și pentru a ridica noi biserici.
De atunci, faima Sfântului Averchie s-a răspândit în toată lumea. Bolnavii veneau la el din ținuturi îndepărtate, și toți plecau vindecați. Cei posedați erau eliberați, iar păgânii se întorceau la credință.
Oriunde mergea, sfântul aducea pace și lumină. Învăța pe oameni să se iubească între ei, să fie milostivi și să se roage cu inimă curată.
După ce s-a întors din Roma, Sfântul Averchie a trăit mulți ani în pace, păstorind cu dragoste și înțelepciune poporul din Ierapole. Era iubit de toți — de cei bogați și de cei săraci, de bătrâni și de copii. Pentru toți avea un cuvânt bun, o mângâiere și o rugăciune.
Mulți veneau la el nu doar pentru vindecări, ci și pentru sfat. Când oamenii se certau între ei, Sfântul îi împăca. Când cineva era întristat, îl mângâia. Când cineva era sărman, îl ajuta din puținul pe care îl avea. Spunea mereu:
„Bogăția nu este aurul, ci dragostea și mila. Adevărata comoară este inima curată.”
Cu timpul, slava lui a ajuns până în cele mai îndepărtate locuri. Oamenii îl numeau „ocrotitorul lumii”, pentru că se ruga neîncetat pentru pace și pentru mântuirea tuturor.
Într-o noapte, după mulți ani de osteneli și rugăciuni, i s-a arătat din nou îngerul Domnului, același care îi vorbise la începutul vieții sale. I-a spus cu glas blând:
„Averchie, ți-ai împlinit lucrarea. Domnul te cheamă acum la odihna cea veșnică.”
Sfântul a primit vestea cu bucurie, dar și cu smerenie. A adunat toți credincioșii și le-a spus:
„Iubiții mei, vremea mea pe acest pământ s-a sfârșit. Nu vă întristați, ci bucurați-vă, pentru că plec la Cel pe care L-am iubit din tinerețe. Păstrați credința, rugați-vă neîncetat și ajutați-vă unii pe alții. Dacă veți trăi în dragoste, Hristos va fi mereu cu voi.”
După aceea, a intrat în biserică, a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi s-a retras în chilia sa și s-a rugat liniștit până la apusul soarelui.
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, și-a făcut semnul crucii, a zâmbit și a spus încet:
„Slavă Ție, Doamne, pentru toate!”
Și, ridicându-și ochii spre cer, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
În clipa aceea, un miros plăcut, ca de flori, a umplut toată casa, iar o lumină blândă a strălucit peste trupul său. Ucenicii au început să plângă, dar și să se bucure, știind că păstorul lor s-a mutat la ceruri.
L-au înmormântat cu mare cinste lângă biserica pe care o zidise el însuși. Mulți bolnavi care se atingeau de mormântul lui se vindecau, iar cei posedați erau eliberați de duhurile rele. În fiecare an, creștinii se adunau acolo, aducând rugăciuni și mulțumiri pentru toate binefacerile primite prin rugăciunile lui.
Astfel s-a sfârșit viața pământească a Sfântului Averchie, episcopul Ierapolei — un om al credinței, al curajului și al dragostei fără margini. A fost numit mai târziu „întocmai cu apostolii”, pentru că a dus lumina lui Hristos până în cele mai îndepărtate locuri.
Și până astăzi, numele lui este cinstit de creștini, iar cei care se roagă cu credință îl simt aproape, ca pe un prieten care nu încetează să-i ajute și să-i întărească în credință.
