CUVIOSUL MUCENIC DOMETIE PERSUL ŞI CEI DOI UCENICI AI SĂI (7 august)
Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin şi era de neam pers. El a fost povăţuit la credinţa creştinească de un oarecare creştin, Uar, şi lăsându-şi păgânătatea părintească şi rudeniile a mers la hotarele greceşti, în cetatea care se numea Nisibe şi, intrând intr-o mănăstire, a primit Sfântul Botez, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a petrecut în toată nevoinţa vieţii pustniceşti. Dar prin zavistia şi asupririle diavolului viclean, fiind urât de monahii ce erau acolo, a fugit şi a mers în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, în cetatea lui Teodosie, şi a urmat vieţii arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură şi dormea foarte puţin, neculcându-se, nici şezând, ci stând rezemat în toiagul său.
De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon Cuviosul Dometie, iar când s-a înştiinţat că arhimandritul voieşte să-l silească şi la preoţie, s-a dus de acolo şi s-a suit într-un munte pustiu, unde vieţuia întru Dumnezeu, suferind arşiţa, frigul şi toate schimbările văzduhului.
Apoi, intrând într-o peşteră, petrecea acolo săvârşind multe minuni cu numele lui Hristos, pentru că dădea tămăduiri celor ce veneau la dânsul şi îi aducea de la înşelăciunea idolească la credinţa în Hristos. Iar când a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înştiinţându-se de cele ce făcea sfântul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Şi ducându-se trimişii, au aflat pe sfântul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcându-şi cântarea cuviincioasă a ceasului al treilea, şi, năvălind asupra lor, i-au omorât cu pietre.
Astfel şi-a săvârşit Cuviosul Dometie alergarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, împreună cu cei doi ucenici ai lui.
SFINŢII MUCENICI MARIN OSTAŞUL ŞI ASTERIE SENATORUL (7 august)
Pe vremea împărăţiei lui Valerian şi a fiului său, Gal, era în Roma un bărbat oarecare, cinstit şi îmbunătăţit, cu numele de Asterie, senator de neam bun şi slăvit în bogăţie. El era iubit de împăraţi şi era creştin cu credinţa, şi cu toate că în vremea aceea erau cumplite prigoniri împotriva creştinilor, el îşi păzea buna sa credinţă fără prihană. Iar credinţa lui cea în Hristos a fost arătată astfel:
Pe când era în părţile Palestinei, i s-a întâmplat de a mers în cetatea ce se numea Cezareea lui Filip, pe care fenicienii o numesc Panead. In această cetate locuiau o mulţime de închinători păgâni, care aveau obiceiul de a săvârşi necurate prăznuiri lângă izvorul ce curgea din muntele Paneas, de unde se zice că izvorăşte râul Iordanului. In acea prăznuire, jertfa care se punea diavolului se făcea nevăzută, pentru că diavolul care petrecea acolo, răpea jertfa şi o ascundea. Iar acele popoare orbite cu rătăcirea aveau acea înşelăciune diavolească ca o mare minune şi o preamăreau pe ea.
Iar Asterie, robul lui Hristos, fiind acolo şi văzând prăznuirea diavolească ce o făceau păgânii, mai întâi l-a durut inima pentru rătăcirea şi orbirea cea sufletească a poporului înşelat, apoi, ridicându-şi ochii spre cer şi înălţând mâinile, s-a rugat cu credinţă către Hristos Dumnezeu, ca să izgonească de acolo pe diavolul care înşela pe oameni. Şi îndată a fost izgonit diavolul cu puterea lui Dumnezeu şi a încetat acea înşelătoare minune drăcească; pentru că se vedea de atunci acea jertfă la arătarea tuturor, iar nu precum se obişnuia mai întâi şi se făcea nevăzută. Deci încetând acea minune, a încetat şi prăznuirea, şi de atunci popoarele au început a nu se mai aduna acolo.
Astfel, credinţa şi rugăciunea Sfântului Asterie a curăţat locul acela de spurcăciunile diavoleşti. Apoi, Cel Preaînalt a rânduit ca el să pătimească pentru Hristos astfel: In cealaltă Cezaree, care se numea Cezareea Palestinei, era un ostaş cu numele Marin, de neam bun, cinstit şi bogat, dar mai cinstit cu credinţa în Hristos şi mai bogat cu faptele cele bune. Acesta a fost chemat de ostaşii săi la cinstita treaptă de sutaş, deoarece acel loc era liber, după sfârşitul sutaşului ce fusese. Iar când Marin era să ia dregătoria aceea, altul care o dorea, vrând s-o câştige pentru el, s-a apropiat de judecător, care se numea Aheos, şi l-a pârât pe Marin, zicând că este creştin şi nu voieşte să aducă jertfa zeilor şi chipurilor împărăteşti, deci nu se cuvine ca unul ca acela, după legea romanilor, să fie ridicat la treaptă cinstită. Iar judecătorul, îndată chemând pe Marin, l-a întrebat de credinţa lui şi auzind din gura lui că este creştin, i-a dat vreme de trei ceasuri să se gândească şi să-şi aleagă ori viaţa, ori moartea, pentru că aceste două îi punea înainte: sau să aducă jertfa cea necurată şi să fie viu, sau să moară pentru Hristos.
In vremea aceea, episcopul acelei cetăţi, numit Ţeotecn, apropiindu-se de mărturisitorul lui Hristos, l-a luat de mână şi l-a dus în biserică, vorbind cu el cele folositoare. Şi ducându-l în Sfântul Altar, i-a arătat Sfânta Evanghelie, apoi arătând cu mâna şi spre sabia cea ostăşească, cu care Marin era încins, i-a zis: „O, bunule bărbat, alege-ţi unul din aceste două lucruri: sau să porţi această sabie şi să te lupţi vremelnic pentru împăratul cel pământesc, iar după moarte să pieri pentru vecie; sau să te lupţi pentru Impăratul cel ceresc, să-ţi pui sufletul pentru preasfânt numele Lui cel scris în această carte şi să împărăteşti cu Dânsul în viaţa cea fără de moarte, în vecii cei fără de sfârşit".
Iar Sfântul Marin, îndată întinzându-şi dreapta spre Sfânta Evanghelie şi sărutând-o cu dragoste, i-a zis că este gata să moară pentru Hristos. Şi i-a zis episcopul: „Lipeşte-te de Dumnezeu, lipeşte-te cu tot sufletul şi, întărindu-te cu puterea Lui, primeşte aceea care ai ales". Apoi l-a liberat, zicându-i: „Mergi cu pace!" Şi ducându-se Sfântul Marin din biserică, propovăduitorul care stătea lângă uşile curţilor a început a chema pe Marin, căci trecuseră trei ceasuri. Deci mergând Sfântul Marin, a stat înaintea judecătorului şi mai cu îndrăzneală ca întâi a mărturisit că este creştin. Şi proslăvea cu glas mare numele lui Iisus Hristos înaintea judecătorului, iar păgânătatea idolească o ocăra. Deci judecătorul l-a osândit la moarte şi, scoţându-l afară din cetate, i-au tăiat capul.
Iar în vremea tăierii lui, stătea acolo înainte Sfântul Asterie, care, din rânduiala lui Dumnezeu, venise atunci în cetatea aceea. Şi văzând sfârşitul cel mucenicesc al Sfântului Marin, a dezbrăcat haina lui cea de mult preţ şi, întinzând-o pe pământ, a luat cinstitul trup şi cap al mucenicului, şi, învelindu-le cu acea haină, le-a ridicat pe umerii săi şi, ducându-le, le-a îngropat cu cinste. Pentru aceea, şi el însuşi s-a învrednicit cununii muceniceşti, căci păgânii, prinzându-l, i-au tăiat cu sabia cinstitul lui cap şi a stat înaintea lui Hristos, Impăratul ceresc, în cetele sfinţilor mucenici, împreună cu Sfântul Marin.
Acestea au fost pe vremea împărăţiei lui Galien, care, după pierderea tatălui său, Valerian, împărăţea singur. Căci tatăl lui, fiind pedepsit de mânia lui Dumnezeu pentru vărsarea sângelui creştinesc, a fost dat la război în robia lui Savorie, împăratul Persiei, oastea romană fiind biruită de perşi. Şi fiind prins Valerian viu, a fost dus în Persia, unde slujea ca scară, sub picioarele lui Savorie, când acela încăleca pe cal. Şi nu putea deloc să se răscumpere din robia şi din batjocorirea aceluia, pentru că Savorie nu voia pentru el nici o vistierie prea bogată, îndestulându-se cu slava aceea, ca să calce pe spatele şi pe grumajii împăratului Romei. Astfel batjocorind multă vreme împăratul Persiei pe Valerian, a poruncit, spre mai mare ocară, ca înaintea poporului să jupoaie de pe el pielea, şi apoi să-l săreze cu sare. Deci rău a pierit acel rău, începându-şi veşnicele sale munci încă din această viaţă.
De această pierzare a tatălui său înfricoşându-se Galien şi cunoscând că aceea este o dumnezeiască răsplătire pentru vărsarea sângelui creştinesc ce s-a făcut fără cruţare, a dat poruncă prin toate părţile stăpânirii Romei să înceteze prigonirea împotriva creştinilor, iar episcopii să-şi îndrepteze bisericile cu libertate. Dar mai înainte de a veni acea poruncă în Cezareea Palestinei, aceşti Sfinţi Mucenici Marin şi Asterie, au fost munciţi pentru Hristos şi astfel au intrat în bucuria Domnului lor şi a Stăpânului nostru Iisus Hristos, Care împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.
CUVIOSUL TEODOSIE CEL NOU, TĂMĂDUITORUL DE BOLI (Scrisă de sfinţitul Nicolae Malax, protopopul cetăţii Naupliei. Tradusă din limba greacă.) (7 august)
Acest de trei ori fericit părinte al nostru Teodosie a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind născut din părinţi de neam bun şi cinstitori de Dumnezeu. El a fost crescut de dânşii în învăţătura şi frica Domnului, şi a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfinţitele Scripturi, pe care în puţină vreme le-a învăţat, fiind isteţ la minte. Fericitul avea şi multă evlavie către cele dumnezeieşti şi alerga cu osârdie la sfintele slujbe ale bisericii, unde, ascultând nevoinţele sfinţilor, se minuna de sârguinţa şi de răbdarea lor sufletească. Iar unde găsea vieţile cuvioşilor, le citea cu multă luare aminte şi dorea să urmeze acelora în nevoinţe şi să împlinească şi el faptele lor cele bune.
Aceasta s-a şi făcut, căci trecând puţină vreme, părinţii au plătit datoria cea de obşte, iar fericitul Teodosie, aflând vreme bună ca să-şi împlinească dorinţa, fără întârziere a împărţit săracilor toate averile sale rămase de la părinţii săi şi, lepădându-se de lume şi de cele din lume, a fugit din patria sa şi s-a dus la un bărbat îmbunătăţit şi duhovnicesc. Şi iscusindu-se de la el în nevoinţele sihăstreşti, a luat chipul îngeresc al monahilor şi s-a dat cu totul la nevoinţele pustniceşti. Şi atât a sporit el în petrecerea cea după Hristos, încât în puţină vreme s-a aprins dumnezeiescul dor în inima sa şi a dorit să se liniştească în singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minţii, cu Dumnezeu. Pentru aceasta, călătorind şi mutându-se din loc în loc, căutându-şi loc liniştit, a ajuns la Moreea şi a rămas acolo.
Şi îndată acel bun lucrător a adăugat osteneli peste osteneli şi nevoinţe peste nevoinţe, petrecând viaţă mai nematerialnică şi fără de trup. El petrecea în înfrânare cuprinzătoare, în postire întinsă, în privegheri de toată noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pământul gol, neslăbirea în rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stâlp, plânsul cel duhovnicesc şi necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia cea făcătoare de înălţare, blândeţea, curăţia sufletului şi a trupului, credinţa cea neabătută, nădejdea cea tare şi dragostea, care este coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om ceresc şi înger pământesc.
Pentru aceasta s-a învrednicit a avea şi o dumnezeiască vedenie, căci într-o noapte i s-a arătat dumnezeiescul Inaintemergător şi Botezător Ioan şi, sărutându-l pe dânsul, l-a îmbărbătat întru nevoinţele cele duhovniceşti şi i-a zis să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în toate şi împreună călător în toată viaţa. Iar cuviosul, simţindu-se cu totul plin de bucurie duhovnicească, a proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul şi a mulţumit Sfântului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare îndrăzneală către nevoinţa pustniciei, care îi stătea înainte, şi a început lucrul, şi, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfânta mănăstire în numele cinstitului Mergător Inainte, care se păzeşte până în ziua de astăzi, şi cu darul lui Dumnezeu, în locul acela se miroase bună mireasmă duhovnicească, făcându-se pricinuitor de umilinţă acelora care se duc la dânsul cu credinţă.
Şi după ce a făcut şi a alcătuit loc de nevoinţa pustnicească, a ridicat război, nu împotriva sângelui şi a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimaşi, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva ţiitorilor de lume ai întunericului veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul Pavel, adică împotriva răilor şi viclenilor diavoli. Şi deşi eu nu lungesc cuvântul pentru a nu obosi pe cititori, cu toate acestea este cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoinţe şi războaie a avut prea viteazul Teodosie, cu nişte vrăjmaşi ca aceia, răi şi înfricoşaţi, şi cu câtă rea pătimire şi aspră petrecere se chinuia pe sine în toată viaţa, ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică pe trup sufletului şi ca să robească trupul duhului. Şi, într-adevăr, nu a lăsat scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli şi şi-a supus trupul duhului. Şi făcându-se el cu totul duhovnicesc şi cu totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosinţă dar de la marele dăruitor Dumnezeu şi arvuna bunătăţilor celor ce vor să fie şi dar de a face minuni şi tămăduiri, de unde a luat şi numirea de făcător de minuni şi tămăduitor.
Deci petrecerea lui cea îmbunătăţită s-a auzit în toate părţile acelea şi vestea minunilor sale a străbătut pretutindenea, fiindcă şi Dumnezeu voia să arate pe robul Său tuturor şi să-l preamărească, precum zice Insuşi: Viu sunt eu, că pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.
Şi cu cât sfântul fugea de lume şi de slava ei, cu atât mai mult îl arăta Dumnezeu minunat, cinstit şi vrednic de evlavie; pentru că din toate părţile acelea alergau la dânsul cei ce erau chinuiţi de multe feluri de boli, şi degrabă primeau tămăduire. Iar unii din cei ce se vindecau, auzind de la cuviosul şi sfătuire duhovnicească, care le tămăduia bolile sufletelor lor, adică păcatele, din care se întâmplă de multe ori şi cele ale trupului, se îngrijeau să-şi tămăduiască şi bolile sufletelor lor. Deci, luându-şi îndoită vindecare, a sufletului şi a trupului, mulţumeau lui Dumnezeu foarte; iar când se întorceau la casele lor, propovăduiau luminat dumnezeiescul dar şi îndrăzneala ce o avea sfântul către Dumnezeu. Iar alţii dintre ei, fiind îndemnaţi de sfătuirile sfântului, împreună cu boala cea trupească, îşi lepădau şi dulcea împătimire a trupului şi, lepădând lumea şi cele din lume, se făceau monahi şi, având petrecerea cuviosului ca întâi chip şi pildă, umblau cu sârguinţă pe calea cea îngustă şi necăjită, ascultând şi supunându-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet şi urmând faptelor lui celor bune şi dumnezeieşti. Deci, cu acest fel de chip, prin povăţuirea sfântului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos, staul de oi cuvântătoare.
Dar începătorul răutăţii şi pizmaşul diavol, vrăjmaşul mântuirii noastre, nesuferind să vadă nişte fapte bune ca acestea, a luat oarecare oameni făţarnici, unelte ale răutăţii lui, care se arătau cu chipul că sunt cucernici şi cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori şi cu obiceiuri rele. Deci i-a plecat pe aceia şi s-au dus la arhiereul Arghilor, care era preasfmţitul Petru, purtătorul de semne care se prăznuieşte la 3 mai. Ei au pârât înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor şi că amăgeşte pe oameni cu vrăjitoriile lui, ca să-l aibă în evlavie, şi astfel se face multora pricinuitor de pierzare.
Iar arhiereul, auzind acestea şi altele asemenea despre Cuviosul Teodosie şi răpindu-se ca un om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmaşilor acelora, a hotărât să-l izgonească din eparhia sa. Dar primind scrisoare în vremea aceea de la patriarhul Constantino-polului, prin care îl chema să se ducă acolo degrab, că avea să facă sinod pentru o pricină bisericească oarecare, a fost împiedicată atunci izgonirea cuviosului, prin pronia dumnezeiască, fiindcă Sfântul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era hotărât, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin scrisoarea patriarhului, tot astfel şi mai pe urmă, printr-o dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfântul Petru de la izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine şi mai luminat fapta bună şi îndrăzneala robului Său Teodosie către Dânsul, ca astfel să se slăvească mai mult.
Deci fericitul Petru, ducându-se la Constantinopol şi judecând acea pricină bisericească împreună cu patriarhul şi cu sfinţitul sinod, când se gătea să se întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie şi i-a zis: „Stăpâne, pentru ce te-ai pornit împotriva mea cu nedreptate şi voieşti să mă surghiuneşti din eparhia ta pe mine, care nu ţi-am făcut nici un rău, nici prea sfinţiei tale, nici altcuiva? Dar să ştii, că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci prea sfinţia ta vei cădea în prihănirea păcatului şi pricinuitorilor unei vrăjmăşii ca aceasta le vei pricinui pierzare; iar celor ce se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliţi clevetitori, pornindu-se cu zavistie, ţi-au spus despre mine pâra aceea mincinoasă. Tu însă să nu te porneşti cu nedreptate asupra mea, căci şi eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos şi Lui Insuşi îi slujesc din copilărie, având toată nădejdea mântuirii mele spre Dânsul. Deci dacă vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rânduială, va fi bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna". Iar arhiereul, auzind acestea, l-a întrebat: „Cine eşti tu care te sfădeşti în acest chip cu mine?" Acela i-a răspuns: „Eu sunt Teodosie, robul lui Hristos, care nemernicesc în hotarele eparhiei tale".
Deci deşteptându-se înfricoşat fericitul Petru şi socotind cele ce văzuse în vedenia sa, s-a căit de hotărârea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Şi în vremea când socotea acestea, a venit la dânsul o slugă a patriarhului şi l-a chemat să meargă la el, pentru că în ceasul când dumnezeiescul Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat şi patriarhului, tot în vedenie, şi i-a descoperit toată pricina, zicându-i: „Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate împotriva mea, ca să nu întărâte pe Dumnezeu şi astfel să se facă pricinuitor de vătămare la mulţi creştini". Şi întrebându-l patriarhul cine este, el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se află în hotarele eparhiei Arghilor. Deci deşteptându-se patriarhul, a chemat îndată pe Petru. Iar acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, şi dacă i-a făcut aceluia vreo supărare. Iar Petru i-a răspuns: „Aşa, preasfin-tite stăpâne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie". Şi după aceea i-a povestit cu de-amănuntul toată pricina, spunându-i încă şi cele ce văzuse în vedenia sa cu puţin mai înainte. Atunci şi patriarhul i-a arătat lui Petru acelea ce le-a văzut şi el in vedenia sa. Astfel s-au încredinţat amândoi pe deplin că Sfântul Teodosie are mare îndrăzneală către Dumnezeu şi au slăvit pe Dumnezeu, Care măreşte după vrednicie pe cei care îl slăvesc. Apoi patriarhul a zis către Sfântul Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu evlavie binecuvântare sfântului şi să-i spună să se roage la Dumnezeu pentru dânsul. Iar în ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăşi aceleaşi cuvinte.
Drept aceea, Sfântul Petru mergând în Moreea, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca patriarhului şi să ceară iertare de la sfântul, pentru surghiunia pe care cugetase să i-o facă. Iar sfântul, cunoscând mai înainte venirea arhiereului - pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu şi darul mai înainte-vederii, pe lângă celelalte - a pus în culionul său cărbuni aprinşi, a luat tămâie în mâini şi a ieşit spre întâmpinarea arhiereului. Şi apropiindu-se de dânsul, a pus tămâia pe cărbuni şi a ieşit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu s-a ars nicidecum, şi astfel tămâia cu dânsul pe arhiereu, care, văzând acea preaslăvită minune şi minunându-se, a priceput că este cuviosul. Deci, dându-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care, lăsând culionul din mâini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu şi l-a primit cu evlavie. Atunci Sfântul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea iertare de la cuvios pentru cele mai dinainte şi, aducându-i binecuvântare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise. Iar cuviosul, răspunzându-i cu smerită cugetare, prin cuvânt, prin chip şi prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după Dumnezeu către dânsul. Pentru aceea, fără întârziere l-a hirotonit diacon şi apoi preot, deşi cuviosul, pentru cugetarea sa desăvârşit smerită, se lepăda cu cucernicie de hirotonie. De atunci înainte acel înţelept arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător şi pildă de faptă bună, lui şi urmaşilor lui, căci a cunoscut cu lucrul că ochii sunt mai credincioşi decât auzul.
Dar, fiindcă şi vestea sfântului a alergat mai mult în lume şi pentru că aceia care se tămăduiau de multe feluri de neputinţe propo-văduiau pretutindeni tămăduirile, şi pentru că însuşi Sfântul Petru şi chiar patriarhul a toată lumea binevesteau sfinţenia cuviosului şi îndrăzneala lui către Dumnezeu, de aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor cu credinţă şi să nu ia grabnică tămăduire, încât cuviosul s-a făcut arătat şi dorit tuturor. Pentru aceea, arătân-du-se tuturor gata ajutător la bolile şi nevoile lor, le-a pricinuit şi mântuire sufletească... Amin.
