Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Isidor Pelusiotul
(4 februarie)

Cuviosul Isidor, originar din Egipt, provenea dintr-o familie nobilă și evlavioasă, având legături de rudenie cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și cu Sfântul Chiril, succesorul acestuia. După ce a studiat atât filozofia lumească, cât și înțelepciunea divină, a renunțat la bogăție și la gloria acestei lumi, considerându-le fără valoare, și s-a retras la muntele Pelusiului, unde a îmbrățișat viața monahală. Sub domnia împăratului Teodosie cel Mic, s-a remarcat prin virtuțile sale, devenind preot și egumen, fiind apreciat și respectat de toți pentru viața sa aleasă și înțelepciunea sa.

Istoricul bisericesc Evagrie consemnează că, în vremea împăratului Teodosie, Isidor Pelusiotul era foarte prețuit, faima sa răspândindu-se datorită faptelor și cuvintelor sale pline de înțelepciune. Asprimea vieții ascetice pe care o ducea îl făcea să pară un înger în trup. Nichifor, un alt istoric, confirmă această mărturie, subliniind dedicarea sa față de nevoințele monahale și dorința arzătoare de a-și curăța sufletul prin învățături înalte. Isidor era un model de urmat pentru toți, un stâlp al monahismului și un exemplu viu al trăirii duhovnicești. A lăsat în urmă numeroase scrieri de mare folos, în special epistolele sale, aproape zece mii la număr, în care tâlcuia Sfânta Scriptură și îndruma obiceiurile oamenilor.

Deși nu există o biografie detaliată a vieții sale, mărturiile despre el demonstrează cât de mult i-a plăcut lui Dumnezeu. Scrierile sale au ajuns în întreaga lume, inspirând credincioșii. A fost un mare susținător al Sfântului Ioan Gură de Aur, luptând împotriva nedreptății suferite de acesta și adresând scrisori către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și împăratul Arcadie pentru a le cere să înceteze prigoana. Deși nu a reușit să-l salveze pe Sfântul Ioan din exil, nu a ezitat să denunțe răutatea și nedreptatea acelora care l-au persecutat.

După moartea lui Ioan Gură de Aur, Isidor l-a îndemnat pe Sfântul Chiril al Alexandriei să recunoască oficial sfințenia acestuia. De asemenea, i-a scris împăratului Teodosie, sfătuindu-l să se preocupe de unitatea Bisericii și să convoace al treilea Sinod Ecumenic de la Efes pentru a combate ereziile. Plin de râvnă pentru dreapta credință, Isidor s-a dovedit un apărător neclintit al adevărului, fiind gata să sufere pentru credința sa.

El compara lupta împotriva ereziei cu apărarea unei cetăți: așa cum un soldat trebuie să protejeze zidurile cetății pentru a nu permite intrarea vrăjmașilor, tot astfel dascălii Bisericii trebuie să se împotrivească ereziilor pentru a păzi turma lui Hristos. Prin aceste cuvinte, Isidor își arăta devotamentul față de credința ortodoxă și nevoința sa în apărarea adevărului.

Cuviosul Isidor prețuia fecioria mai presus de multe alte virtuți, considerând-o împărăteasa tuturor faptelor bune. Totuși, nu disprețuia căsătoria, ci o vedea ca o cale cinstită, pe care o compara cu lumina stelelor, în timp ce fecioria era asemenea soarelui, iar văduvia curată, asemenea lunii. Sfătuia pe cei însetați de înțelepciunea lumească să pună pe primul loc viața virtuoasă, căci frumusețea vorbirii nu este de ajuns fără fapte bune.

În scrierile sale, îndemna episcopii să fie exemple de viață sfântă și să lumineze prin faptele lor, nu doar prin cuvinte. De asemenea, avertiza asupra pericolului de a se lăsa influențați de vorbirea prelungită cu femeile, oricât de neprihănită ar fi fost aceasta, pentru că, asemenea picăturilor de apă care pot eroda chiar și piatra, și cele mai mici ispite pot slăbi sufletul în timp.

Prin întreaga sa viață, Cuviosul Isidor a fost un model de smerenie, considerând că adevărata valoare a faptelor bune crește atunci când omul nu le atribuie merite proprii. A ajuns la o vârstă înaintată, trăindu-și viața în desăvârșită evlavie, și s-a mutat la Domnul în pace, lăsând o moștenire duhovnicească de mare preț prin scrierile și exemplul său.