Pomenirea Sfintei Cuvioase Sofia
(4 IUNIE)
Sfânta Sofia s-a născut în cetatea Aenus, din regiunea Rhodope, și a fost binecuvântată cu șase copii. Deși viața ei era plină de griji și de îndatoririle firești ale unei mame, ea nu s-a abătut niciodată de la poruncile Domnului. În toate împrejurările, a căutat să trăiască cu evlavie, cu blândețe și cu o adâncă credință, împlinind cu fapta toate virtuțile creștine.
După ce și-a pierdut copiii, durerea ei s-a transformat într-o iubire și mai mare față de aproapele. A devenit ca o mamă pentru orfani și un sprijin neobosit pentru văduve. Pentru a le veni în ajutor celor lipsiți, și-a vândut averea, iar tot ceea ce a primit în schimb a împărțit săracilor, fără să păstreze nimic pentru sine. Viața ei a devenit una de mare simplitate și asceză: se hrănea doar cu pâine și apă, iar rugăciunea nu lipsea niciodată de pe buzele ei. Zi și noapte rostea psalmii regelui și profetului David, în timp ce lacrimile îi curgeau mereu din ochi, ca semn al unei pocăințe neîncetate.
Sfânta Sofia avea o inimă atât de milostivă, încât mai degrabă se lipsea ea însăși de cele necesare decât să lase vreun om să plece flămând sau cu mâinile goale din casa ei. Dumnezeu, văzând smerenia și iubirea ei față de săraci, a răsplătit-o printr-o minune. În casa Sfintei se afla un butoi cu vin, destinat celor nevoiași. Ea a observat cu uimire că, oricât ar fi luat din acel butoi, vinul nu se împuțina, ci rămânea mereu plin.
Totuși, într-o zi, Sfânta Sofia a povestit această minune altora, slăvind pe Dumnezeu pentru mila Sa. Îndată după aceea, butoiul s-a golit. Crezând că minunea a încetat din pricina nevredniciei ei, Sofia s-a întristat adânc și și-a sporit nevoințele ascetice, ajungând până la epuizare trupească.
Când a simțit că se apropie sfârșitul vieții sale pământești, Sfânta Sofia a primit tunderea în monahism, dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu. Curând după aceasta, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la vârsta de 53 de ani, lăsând în urmă pilda unei vieți pline de credință, milă și smerenie.
