Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Petru
(29 iunie)
Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat. Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrînul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea deşertăciunile şi gîlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducîndu-se la Sfîntul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicînd: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii... şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicînd: Învăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dînsul ziua aceea.
A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutînd spre dînsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ionă; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfîntul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtînd încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din cînd în cînd, pentru tatăl său care îmbătrînise. Aceasta au făcut-o pînă ce amîndoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lîngă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncînd mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Dar ce fel de vînători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vînarea peştelui. Căci, intrînd în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvîntul Tău.
Făcînd aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvîntului Domnului avea să vîneze multe popoare la mîntuire. Văzînd Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sînt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vînarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne..., Domnul îl chema în urma Sa, zicîndu-i: "Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte".
Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfîntul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutînd cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflîndu-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mîntuire.
Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sînt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sînt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicînd: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului.
Petru, avînd dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicînd: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvînt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, cînd mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: "Oare şi voi voiţi să vă duceţi?" Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu.
O osîrdie şi o credinţă ca aceasta avînd Sfîntul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dînsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vîntul cel tare, s-a temut şi, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată întinzîndu-i mîna, l-a luat şi i-a zis: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, cînd i-a zis: "Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta". Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblînd, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luînd de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfînt.
Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tînguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot aşa, zicînd: "S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece". Văzînd Sfîntul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvîntătoare şi i-a dat în mîini cheile Împărăţiei cerului.
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întîiul învăţător şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrînd în biserică cu Sfîntul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea uşilor bisericii, care se numea "Frumoasă"; şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, l-a ridicat, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!" Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudînd pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvîntului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicîndu-i: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos".
În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile şi cuvîntul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfîntul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dînşii. Cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce, zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfîntul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat, zicîndu-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stînd în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.
Aceste şi multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se află scrise pe larg în Sfînta Evanghelie şi în cartea "Faptele Sfinţilor Apostoli", care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.
Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pămîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile.
În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine".
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelîndu-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: "Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!"
De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dînşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetînd bisericile, unde a şi găsit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecînd lîngă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător.
Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfîntul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfîntul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sînt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta avînd două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelînd pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.
Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea "Hristos" şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stînd la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dînşii: "Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?" Iar ei au zis: "Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic". El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gîndurile omeneşti". Aceasta spunînd, au arătat apostolului un cîine negru ce zăcea la poartă, zicîndu-i: "Acest cîine omoară pe toţi cei ce gîndesc nedrept despre Simon". Sfîntul Petru a zis: "Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol". Deci, apropiindu-se, a zis cîinelui: "Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine".
Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi auzind vorbind pe cîine omeneşte, s-au înspăimîntat. Simon, asemenea, pe acelaşi cîine l-a trimis, zicîndu-i: "Să intre aici Petru". Intrînd Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vîrstă tînără; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormînt. Sfîntul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: "Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată". Poporul a lăudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: "De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?" Poporul a strigat, zicînd: "Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi". Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: "Tînărul este viu. A înviat mortul". Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcîndu-le semn cu mîna, îi ruga să tacă.
Deci, poporul tăcînd, el le-a zis: "De este viu tînărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, pînă ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!" Simon, umblînd mult împrejurul patului şi chemînd diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stînd departe, şi-a ridicat mîinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga: "Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicînd: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi... Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tînăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin".
Astfel rugîndu-se, a strigat către cel mort, zicînd: "Tînărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!" Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinţă şi prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tînărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: "Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve".
Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: "Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru". Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcîndu-şi cap de cîine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le: "Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui".
Marcel mai zicea: "Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un cîine mare legat cu lanţ de fier, zicînd către mine: "Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit". După un ceas, Sfîntul Petru a venit la uşă şi dezlegînd acel cîine, a zis către dînsul: "Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sîngele". Cîinele, ducîndu-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzînd aceasta - zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfîntului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe cîinele acela i-am gonit afară. Cîinele atunci, nevătămînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucîndu-l cu dinţii, l-a trîntit la pămînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea cîinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevătămîndu-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.
Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărîndu-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel cîine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, pînă ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost lăudat de cei răi, încît împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.
În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcîndu-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfîntului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputînd întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, avînd capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mînie a grăi către popor: "Romani, deoarece pînă acum aţi petrecut în nebunie şi lăsîndu-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mîinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele".
Vrăjitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!" Apoi iar a strigat, zicînd: "Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!"
Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicînd: "Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!"
Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rînduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pămînt, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfîntul Petru, după căderea lui Simon, stînd la un loc înalt şi făcînd semn cu mîna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dînşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Împăratul Nero, aflînd de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mîniat pe Sfîntul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mînie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată asupra Sfîntului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfîntul Simeon Metafrast.
După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfîntul Botez, le-a făcut biserică şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintîi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecînd multă vreme şi aducînd multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicîndu-i: "Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos". Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.
Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfînta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducîndu-şi aminte, pe lîngă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: "Pe cînd Sfîntul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcînd sobornicească rugăciune şi sărutînd pe toţi, a plecat singur. Pe cînd era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!
Zicînd Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte.
Sfîntul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osîndit la tăiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la răstignire. Luîndu-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfîntul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul.
Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mîini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropîndu-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Viaţa, nevoinţele şi pătimirea Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Pavel
(29 iunie)
Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten la învăţătură, cu care împreună era ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la legea părintească, era foarte rîvnitor după ea şi se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspîndise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urîţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sîngele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luînd putere de la arhierei şi de la bătrîni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde tîra pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflînd cu izgonire şi cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrînd ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezînd în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.
Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimîntîndu-se, a zis: Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd şi înspăimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci.
Asemenea s-au înspăimîntat şi ostaşii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pămînt şi deschizîndu-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începînd a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mînă şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc era şi Sfîntul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfîntul Botez.
Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, cîte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dînsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi voi spune cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfînt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc, atrăgîndu-i pe dînşii către Iisus Hristos.
Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dînşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am lipit de trup şi sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.
Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dînsul, necrezînd că este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, văzîndu-l şi înţelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul Hristos, iar Sfîntul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată, stînd în biserică şi rugîndu-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicîndu-i: Sîrguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: "Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se vărsa sîngele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el". Atunci Domnul a zis către dînsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!
După vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim cîteva zile, ca să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba despre Hristos, se porniseră spre mînie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegînd aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învăţînd poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pînă ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia. Acolo, învăţînd în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei creştini. După împlinirea anului, amîndoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proorocia Sfîntului Agav, care era unul din cei şaptezeci de ucenici.
Plecînd ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecînd cîtva timp în post şi rugăciuni, în slujba dumnezeieştii Liturghii şi în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt a voit să-i trimită pe dînşii la popoare spre propovăduire, zicînd către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiţi-Mi pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dînşii. Atunci ei, postind, rugîndu-se şi punîndu-şi mîinile pe dînşii, i-au eliberat, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfînt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătînd insula pînă la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemînd la dînsul pa Varnava şi pe Pavel, încerca să audă de la dînşii cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele grăite de dînşii. Dar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, cercînd să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfîntul Pavel umplîndu-se de Duhul Sfînt şi căutînd spre acel vrăjitor, a zis: "O, plinule de toată înşelăciunea şi răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mîna Domnului să fie peste tine şi vei fi orb, nevăzînd soarele pînă la o vreme!" Atunci, deodată a căzut peste dînsul o ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Antipatul, văzînd cele ce se făcuseră, a crezut, minunîndu-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dînsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Sfîntul Pavel şi cei ce erau cu el, plecînd de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afară de Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo a propovăduit pe Hristos, pînă ce mulţi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgînătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturînd praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecînd multă vreme, au îndrăznit la propovăduirea cuvîntului. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mîinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfînta fecioară Tecla, făcînd-o mireasă a lui Hristos. Iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Ei, aflînd de aceasta, au fugit în părţile Liconiei, în Listra, Derbe şi în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, căci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Poporul, văzînd această minune, şi-a ridicat glasul, zicînd: Zeii, asemănîndu-se oamenilor, s-au pogorît la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducînd tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Dar Varnava şi Pavel, rupîndu-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigînd şi zicînd: "Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi sîntem oameni pătimaşi ca şi voi". Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rînduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecînd ei în Listra şi învăţînd, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicîndu-le: "Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni". Ei au răzvrătit şi mai rău pe acei oameni, încît pe Sfîntul Pavel, ca pe un mai mare al cuvîntului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculîndu-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţînd pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici, întărind sufletele ucenicilor, i-a rugat să petreacă în credinţă şi le-a hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugîndu-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecînd Pisidia, au venit în Pamfilia şi în Persia, vorbind cuvîntul Domnului şi s-au pogorît în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfînt să propovăduiască neamurilor cuvîntul Domnului. Deci, ajungînd în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor, cîte a făcut Dumnezeu cu dînşii şi cîte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. După cîtăva vreme, în Antiohia se făcuse ceartă pentru tăierea împrejur, între iudeii şi elinii care crezuseră. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mîntui fără tăierea împrejur, alţii socoteau lucrul greu acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrîni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgînilor uşa credinţei.
Această vestire a bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ieru-salimului. Şi Sfinţii Apostoli şi bătrînii, sfătuindu-se soborniceşte în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mîncările jertfite idolilor şi de lucrurile necurate şi întru nimic să nu facă strîmbătate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfinţii Pavel şi Varnava, pe Iuda şi pe Sila. Ajungînd ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus la Cipru, iar Pavel, luînd pe Sila, s-a dus în Sicilia şi în Siria şi, străbătînd cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cîrteau.
De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfînt n-a voit să-l lase să se ducă acolo. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicîndu-i: "Vino în Macedonia şi ne ajută". Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Deci, plecînd din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintîi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vînzătoare de porfiră, învăţînd-o credinţa în Hristos şi botezînd-o, a fost rugat de dînsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Pavel, mergînd odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întîmpinat o fecioară care avea un duh necurat şi făcea multă dobîndă stăpînilor săi, vrăjind. Ea urma lui Pavel şi ucenicilor lui, strigînd: "Aceşti oameni sînt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mîntuirii". Aceasta o făcea în mai multe zile; iar Pavel, supărîndu-se şi întorcîndu-se spre dînsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Stăpînii ei, văzînd că le-au pierit nădejdea cîştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi s-au dus la boieri şi la voievozi, zicînd: "Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani".
Voievozii, rupîndu-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le multe bătăi, i-au băgat în temniţă, dar ei rugîndu-se, pe la miezul nopţii temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Străjerul temniţei, văzînd acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa, apoi le-a pus masă şi s-au întors iar la temniţă.
A doua zi, voievozii, căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi şi să se ducă unde vor voi. Pavel a zis către dînşii: "Pentru ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam romani şi, punîndu-ne în temniţă, acum voiesc să ne scoată? Dar nu aşa: Să vină ei singuri să ne scoată!" Trimişii, întorcîndu-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflînd că legaţii care i-au bătut sînt romani.
Deci, ducîndu-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate. Ieşind ei din temniţă s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduise mai înainte şi a mîngîiat pe fraţii ce se adunaseră acolo, sărutîndu-i. Şi s-au dus apoi în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au cîştigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunînd pe nişte oameni răuclevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsind pe apostoli, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, pe care-i duseseră la mai mari cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici Cezarului, zicînd că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfîntul Pavel, pentru că, înştiinţîndu-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburînd popoarele şi ridicîndu-le contra lui Pavel. Deci sfîntul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa pentru mîntuirea multora. El a fost lăsat de ei să meargă pe lîngă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.
Deci, a şezut în corabie şi a plecat la Atena. Acolo, văzînd cetatea plină de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atîtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări şi în tîrguri, asemenea şi cu elinii şi cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea aşa fiindcă se făceau judecăţile cele de moarte la capiştea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dînsul; iar pe de alta - precum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, muncilor şi morţii, de vor auzi de la dînsul ceva vrednic de pedeapsă. Sfîntul Pavel, luînd pricină de la o capişte care avea scrisă deasupra: "Necunoscutului Dumnezeu", a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut pînă atunci, zicîndu-le: "Pe care Dumnezeu, neştiindu-l îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta şi eu Îl propovăduiesc vouă!" Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.
Auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci, Pavel a ieşit din mijlocul lor neosîndit ca un nevinovat, iar Cuvîntul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de cîştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dînşii s-au botezat.
Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dînsul a venit din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvîntului. Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Pavel, deprinzîndu-se cu meşteşugul lor, lucra împreună cu ei cîştigîndu-şi hrana lui şi a celor împreună cu dînsul din osteneala mîinilor sale, precum zice în epistola către Tesaloniceni: Nu în zadar am mîncat pîine de la cineva, ci lucrînd ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi: Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mîinile mele. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sîmbetele, mărturisindu-le că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel şi-a scuturat hainele, zicînd către dînşii: Sîngele vostru asupra capetelor voastre, că eu sînt curat; de acum mă voi duce la neamuri.
Cînd Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicîndu-i: Nu te teme, ci propovăduieşte cuvîntul Meu, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sînt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfîntul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni învăţînd pe elini şi pe iudei Cuvîntul lui Dumnezeu. Mulţi, crezînd, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezînd cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicînd: De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.
După aceasta, Sfîntul Pavel, petrecînd acolo încă cîteva zile şi pe fraţi sărutîndu-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dînsul şi-i urmau lui: Acvila şi Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovăduind cuvîntul Domnului, multe minuni făcea Sfîntul Apostol Pavel, pentru că nu numai mîinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingere, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduia şi gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzînd unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicînd: Ne jurăm pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns: Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteţi?
Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se contra lor, îi bătea şi-i rănea, încît abia scăpară goi din mîinile îndrăcitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încît şi în evrei şi în elini a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Mulţi au crezut în El şi chiar vrăjitorii, care erau în cetate, au primit sfînta credinţă. Şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărînd preţul lor, au aflat cinci arginţi, adică cincizeci de mii de bani, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel, creştea şi se întărea cuvîntul Domnului. Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: "Fiind eu în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma".
Cînd s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capiştei Artemisei, Sfîntul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frîngă pîine şi s-a făcut către dînşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvîntul pînă la miezul nopţii, arzînd multe lumînări în foişorul acela. Atunci un tînăr, anume Eutihie, şezînd la fereastră, se îngreuiase tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la rîndul al treilea, şi l-au luat mort.
Pogorîndu-se Pavel, a căzut peste el şi, cuprinzîndu-l, a zis: "Nu vă tînguiţi, că sufletul lui este în el!" Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi a adus pe tînăr viu, mîngîindu-se mult. Sfîntul Pavel, vorbind pînă la ziuă şi, sărutînd pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dînsul preoţii bisericeşti, pentru că nu voia să se ducă singur acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sîrguia să fie în Ierusalim.
Venind din Efes duhovniceasca rînduială, apostolul i-a învăţat, zicînd: Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, în care Duhul Sfînt v-a pus episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu scump sîngele Său. Şi le-a poruncit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicînd: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, neştiind de cele ce va fi să mi se întîmple în el. Îmi grăieşte Duhul Sfînt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri. Mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Mă silesc numai să-mi săvîrşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei: Eu ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plîns şi, căzînd pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mîhnindu-se mai ales pentru cuvîntul care le-au zis că de acum nu vor mai vedea faţa lui. Deci, au petrecut pe Sfîntul Apostol pînă la corabie. Iar el, dîndu-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lîngă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetînd pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfîntului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfîntul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luînd brîul lui, şi-a legat mîinile şi picioarele, zicînd: Aşa grăieşte Sfîntul Duh, că pe bărbatul a cărui brîu este acesta, aşa îl vor lega iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfîntul Pavel a răspuns către ei: Ce faceţi plîngînd şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, dar sînt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fraţii au tăcut, zicînd: Voia Domnului să fie!
După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini şi cu dragoste a fost primit Pavel de Sfîntul Apostol Iacov, fratele Domnului şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri contra lui. Văzînd aceia pe Pavel în cetate umblînd cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrînilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur şi pretutindenea propovăduieşte pe Iisus cel răstignit. Şi întărind pe toţi asupra lui Pavel, doreau să-l prindă. Deci, cînd acei iudei din Asia au văzut pe Sfîntul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată au pornit clevetire contra lui prin tot poporul şi, repezindu-se, au pus mîinile pe el, strigînd: "Bărbaţi israiliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. El a băgat pînă şi elinii în biserică, spurcînd acest sfînt loc"...
