Sfanta Mucenita Fevronia

Sfanta Mucenita Fevronia

25 iunie

Pomenirea Sfintei Mare Muceniţe Fevronia fecioara.

Dimensiune
Model Icoana
Tip Icoana
  • Litografie cu rama si sticla
In stoc
89,00 lei
Nicio taxa

 

Sfînta Mare Muceniţă Fevronia fecioara
(25 iunie)
(Scrisă de Tomaida monahia, care a văzut pătimirea ei. Se mai află scrisă şi la Metafrast; şi se mai poate citi şi în mineiul cel mare al fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei)

Pe vremea păgînului împărat Diocleţian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, şi i-a zis: "Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viaţa omenească şi îţi încredinţez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ţi fie fiu; deci, să grăbeşti după sfîrşitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor". Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfîrşit. După aceea, împăratul Diocleţian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el şi pe Selin, unchiul lui, şi, luîndu-i de o parte, a zis către Lisimah: "O, tinere, eu, aducîndu-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubeşti credinţa creştinească, am lăsat acest gînd, aşteptînd pînă ce mă voi încredinţa dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbeşte despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părţile Răsăritului, ca să pierzi credinţa creştinească; iar cînd te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh". Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tînăr, avînd numai douăzeci de ani.    

Dar Selin, unchiul lui, căzînd la picioarele împăratului, a zis: "Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea cîteva zile aici ca să-şi săvîrşească nunta, iar după nuntă mă voi duce şi eu cu dînsul şi vom face tot ceea ce porunceşte stăpînirea ta". Împăratul a zis către ei: "Duceţi-vă mai întîi în calea în care v-am poruncit şi pierdeţi pe creştini, iar după ce veţi rîndui bine toate, vă veţi întoarce aici şi atunci vă voi ajuta şi eu a dănţui la nuntă".    

Ei, auzind aceasta, n-au mai îndrăznit să-l cheme a doua oară, ci s-au supus voinţei lui. Apoi, luînd poruncile lui şi cu mulţime de ostaşi, s-au dus spre răsărit. Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care îi era şi rudenie, fiul surorii maicii sale, şi a voit să încredinţeze acelui Prim purtarea de grijă a oastei.    

Deci, mergînd spre Răsărit şi ajungînd în părţile Meso-potamiei, în oraşul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe creştinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alţii i-au dat la fiare, iar pe alţii i-au tăiat cu sabia şi trupurile cele muceniceşti le-au aruncat cîinilor spre mîncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic şi fără de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate părţile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah îi era foarte milă de creştini, deoarece maica lui fusese creştină şi el învăţase de la dînsa cunoştinţa lui Hristos. El a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, şi a zis către dînsul: "Prime, preacinstitule bărbat, tu ştii că tatăl meu era elin cu credinţa şi în acea credinţă s-a sfîrşit, însă maica mea a adormit în creştinătate. Ea, în viaţa ei, s-a sîrguit foarte mult să fiu şi eu creştin, dar, de frica împăratului şi de teama tatălui meu, n-a putut face aceasta; însă am poruncă de la dînsa să nu ucid nici un creştin, ci mai ales să mă sîrguiesc să fiu prieten lui Hristos. Acum văd pe creştini foarte munciţi şi ucişi de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimeşte foarte mult. Deci, voiesc să-i miluiesc în taină şi pe cei ţinuţi în legături să-i eliberez să fugă şi să se ascundă unde vor putea".    

Comitul s-a învoit cu dînsul şi au întărit între dînşii sfatul acesta, ca să cruţe pe creştini. Astfel, unde auzeau de biserici şi de mănăstiri creştineşti, trimiteau în taină şi îi înştiinţau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Unor ostaşi ce erau de un gînd cu ei, comitul le-a poruncit să nu prindă pe creştini şi să-i aducă la muncire, ci mai ales celor prinşi să le dea drumul.    

Petrecînd ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creştini, au voit să se ducă în Sivapol, care se afla în hotarele Asirienilor şi care era rînduită sub stăpînirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Între ele era o egumenă, cu numele Vriena, uceniţă a fericitei Platonida, diaconiţa şi egumena, a cărei rînduială şi canon l-a păzit bine pînă la sfîrşitul vieţii sale. Iată care era rînduiala Platonidei în mănăstirea aceea: În ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mînă, ci toate se adunau în biserică, şi de dimineaţa pînă seara, o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăţa citirea cărţilor sfinte. Deci, mai întîi diaconiţa Platonida singură ţinea o carte în mîini şi citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, pînă la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mîinile Vrienei să o citească pînă seara.    

Astfel, Vriena, luînd egumenia, după sfîrşitul povăţuitoarei sale, urma întru toate bunătăţile ei. La acea egumenă, erau două fecioare crescute de dînsa şi povăţuite la viaţa monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.    

Procla avea douăzeci şi cinci de ani de la naşterea sa, iar Fevronia douăzeci şi era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atît de frumoasă, încît nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumuseţea feţii ei cea înflorită. Vriena, văzînd o frumuseţe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dînsa cum s-o păzească în întreaga înţelepciune şi nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Şi, fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai odată puţină hrană şi aceea spre seară, ea poruncise Fevroniei să postească pînă în ziua cealaltă, adică să ţină o zi întreagă fără să mănînce; şi numai în ziua cealaltă spre seară să guste puţin; voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereţii. Dar şi Fevronia singură voia să se înfrîneze pe sine. Ea se îndeletnicea la atîta postire şi înfrînare, încît niciodată nu mîncase pîine să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea şi cu setea; şi astfel îşi obosea trupul cu multe nevoinţe şi osteneli, primind numai puţin somn. Patul ei era o scîndură goală fără aşternut, în lungime de trei coţi, iar în lăţime de o palmă şi jumătate.    

Deci, pe acea scîndură şi uneori şi pe pămîntul gol îşi pleca mult ostenitul său trup pentru puţină odihnă. Dar diavolul de cîte ori voia să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pămînt în chipul Crucii şi cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu, ca să gonească de la dînsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi şi astfel se îndulcea duhovniceşte dintr-însele. Ea era foarte iubitoare de învăţătură şi isteaţă la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.    

Deci, în ziua de vineri, cînd toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena a poruncit Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dînsele în biserică şi femei de neam bun ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena a poruncit Fe-vroniei să citească de după o perdea, ca femeile mireneşti să nu vadă chipul şi podoabele pe care nu le văzuseră nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspîndise în toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţii ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blîndă, înţeleaptă şi împodobită cu toate faptele bune, avînd smerita cugetare.    

Auzind de dînsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dînsa. Acea femeie, Ieria, era cu credinţa elină, tînără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbatul ei şi, rămînînd văduvă, petrecea în casa părinţilor săi, care se ţineau şi ei de păgînătatea cea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire şi, cu smerenie, spunîndu-şi dorinţa sa egumenei Vriena, aceasta cînd a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucînd-o, o ruga pe dînsa, zicînd: "Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, să nu te scîrbeşti de mine, păgîna, care pînă acum am fost batjocura diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învăţătura şi de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc pe calea mîntuirii şi să aflu pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi ceea ce s-a pregătit creştinilor. Izbăveşte-mă de deşertăciunile veacului acesta şi de necurata slujire de idoli. Părinţii mei voiesc ca, prin a doua nuntă, să mă împărtăşesc, iar eu doresc să-mi petrec viaţa după învăţătura Fevroniei şi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de cînd am petrecut în neştiinţă şi în necurăţie".    

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dînsa: "Doamnă Ierio, Dumnezeu ştie că de la doi ani am luat în mîinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara şi iată acum sînt optsprezece ani de cînd petrece în mănăstire fără să fi văzut pînă acum chip bărbătesc, nici feţe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea pînă acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă şi să vorbească cu dînsa, dar eu n-am voit deloc. Însă, văzînd osîrdia şi dragostea ta către Dumnezeu şi nădăjduindu-mă de mîntuirea ta, te voi duce la dînsa, însă numai hainele tale mireneşti să le schimbi şi să te îmbraci în cele călugăreşti". Atunci Ieria făcînd aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzînd-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dînsele vreo călugăriţă străină şi s-a închinat pînă la pămînt şi, cuprinzînd-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos.    

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amîndouă şi să se îndeletnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci, Fevronia, luînd cărţile, citea surorii celei noi; şi atît de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încît toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amîndouă nedormind, se sîrguiau în cuvîntul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atîtea lacrimi a vărsat Ieria, încît şi pămîntul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Cînd s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinţii săi; deci, sărutînd cu lacrimi pe Fevronia şi pe egumenă, s-a dus la casa sa. După aceea Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicînd: "Rogu-mă ţie, doamna şi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atîtea lacrimi, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieştile Scripturi?" Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: "Oare nu ştii cu cine ai grăit?" Fevronia a răspuns: "Cum aş fi putut cunoaşte pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?" Tomaida i-a zis ei: "Aceasta este jupîneasa Ieria". Fe-vronia a zis: "Pentru ce nu mi-aţi spus şi mie? Pentru că eu am vorbit cu dînsa ca şi cu o soră". Ea a răspuns: "Aşa a poruncit egumena, doamna noastră".    

Atunci Fevronia a tăcut şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoţească pe dînsa la calea cea adevărată şi să o numere în turma cea aleasă. Deci, Ieria mergînd la casa sa, a spus părinţilor ei toate cîte auzise şi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugîndu-i să lase rătăcirea elinească şi să cunoască şi ei pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultînd sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înţelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit şi Sfîntul Botez cu toţi ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mîntuirea lor învăţătura Fevroniei şi rugăciunile ei cele sfinte.    

După cîtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, şedea lîngă dînsa şi-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înştiinţare în cetate, cum că Selin şi Lisimah se apropie de cetate, ca să muncească pe cei ce cred în Hristos. Atunci mulţi din cei ce erau în cetate, preoţi şi clerici, lăsînd toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau; pînă şi episcopul acelei cetăţi, plecînd din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflînd despre aceasta, călugăriţele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor şi i-au zis: "Doamnă şi maică, ce vom face? Iată fiarele acelea de păgîni şi muncitori se apropie de cetate şi toţi credincioşii creştini au fugit, temîndu-se de munci". Atunci Vriena le-a zis lor: "Ce socotiţi şi ce voiţi să facem?" Iar ele au răspuns: "Să ne porunceşti ca şi noi să ne ascundem puţin, ca să ne mîntuim sufletele noastre". La acestea, Vriena le-a grăit lor: "Încă n-aţi văzut războiul şi acum vă gîndiţi la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoinţelor şi iată vă arătaţi biruite? Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceţi aceasta; ci să stăm să ne nevoim şi să murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dînsul în veci".    

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: "Ştiu eu că stăpîna noastră pentru Fevronia nu ne lasă pe noi să ieşim de aici şi să ne ascundem; pentru că voieşte, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dînsa şi eu singură voi spune pentru voi toate, cele ce se cade să facă".    

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscînd sfatul Eteriei, a zis către dînsa: "Ce voieşti, soro?" Dînsa a răspuns: "Ne rugăm să ne porunceşti să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu sîntem mai bune decît episcopul, decît preoţii şi decît tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ţie, maică, să-ţi aduci aminte că între noi sînt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostaşii păgîni, să-şi piardă fecioria lor şi astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă şi de aceasta ne temem, ca nu cumva şi noi, neputînd suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor şi să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voieşti, porunceşte-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este şi, ieşind de aici, să ne ascundem". Fevronia, auzind acestea, a zis: "Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă şi spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi ieşi din locul acesta, ci aici voiesc să mor şi să fiu îngropată!"    

Atunci Vriena, întorcîndu-se spre Eteria, i-a zis: "Vezi ce faci şi cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sînt nevi-novată". Apoi şi către celelalte surori, a zis: "Fiecare din voi să-şi aleagă ceea ce voieşte şi ceea ce crede că-i este de folos!" Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena şi pe Fevronia şi, bătîndu-şi piepturile cu multă plîngere şi tînguire, au ieşit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vîrstă şi împreună uceniţă cu Fevronia, cuprinzîndu-i grumajii ei, o săruta plîngînd şi zicînd: "Roagă-te pentru mine, sora şi doamna mea!" Dar Fevronia, ţinînd-o de mînă, n-o lăsa să se ducă din mănăstire şi-i zicea: "Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla şi măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sînt bolnavă şi că-mi aştept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci, rămîi aici ca să slujeşti la îngroparea mea". Atunci Procla a zis: "Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămîne aici precum porunceşti". După ce s-a înserat, Procla şi-a schimbat cuvîntul şi în taină a ieşit din mănăstire. Tomaida, cea mai sus pomenită, care era acolo după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.    

Egumena Vriena, văzînd golirea şi pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică şi s-a aruncat la pămînt, strigînd şi tînguindu-se cu amar; iar Tomaida îi potolea tînguirea ei, zicîndu-i: "Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare şi întristare să facă bucurie şi izbîndire, ca şi noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului şi s-a înşelat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi s-a ruşinat, sau s-a defăimat de El?" Vriena a răspuns: "Da, doamna mea Tomaida, aşa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde şi o voi păzi? Şi cu ce ochi voi putea să privesc, cînd o voi vedea răpită de barbari ca o robită?" Tomaida a zis: "Cel ce a putut să ridice pe cei morţi, Acela este puternic ca şi pe Fevronia s-o păzească şi s-o ţină nevătămată de barbari. Deci, mă rog ţie, doamna şi maica mea, încetează cu plîngerea şi cu tînguirea şi să mergem la Fevronia, care zace de boală, s-o întărim şi s-o mîngîiem!"    

Mergînd ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tînguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: "Pentru ce stăpîna mea, Vriena, se tînguieşte aşa?" Tomaida i-a răspuns, zicînd: "Pentru tine este această tînguire de maică, căci eşti tînără şi frumoasă! Vor veni muncitorii şi ne vor aduce necaz. Deci, pe noi îndată ne vor ucide, ca pe nişte bătrîne, iar pe tine, cea tînără şi frumoasă la faţă, te vor ţine spre batjocoră şi ne este teamă ca nu cumva, prin înşelare ori prin silire, să-ţi pierzi fecioria ta şi astfel te vor lipsi de cămara Mirelui ceresc". Fevronia a zis: "Vă rog pe voi, rugaţi-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputinţa şi să-mi dea răbdare, ca şi tuturor robilor Săi, care L-au iubit cu adevărat".    

Tomaida a zis către dînsa: "Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţelor. De vor începe păgînii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi, vezi să nu te supui lor; căci îţi vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de rîs diavolului şi să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decît fecioria şi mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte şi dăruieşte nemurire celor ce-L iubesc. Sîrguieşte-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ţi-ai pus sufletul tău. Păzeşte-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfîntul Botez şi de făgăduinţa călugărească, pentru că Hristos se va arăta înfricoşat în ziua aceea, cînd va şedea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui".    

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul şi se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: "Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să ştii cu adevărat, că de n-aş fi avut voinţă să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aş fi fugit şi eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoinţa cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul şi trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, doar mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc şi să mor pentru numele Lui".    

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dînsa: "Fiica mea, Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ţi aminte, că de la vîrsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mîinile mele şi pînă astăzi nimeni din mireni n-a văzut faţa ta. Adu-ţi aminte cum te-am păzit pînă acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjeşti bătrîneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ţi aminte de răbdătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu cîtă bărbăţie şi-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc. Astfel amîndouă au intrat în cămara Mirelui cel ceresc. Adu-ţi aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea şi de răbdarea ei, cînd judecătorul a dezlegat-o din legături şi voia s-o îngrozească cu săgeţile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultînd pe maica sa care zicea către dînsa: "Fiica mea, Eutropia, nu fugi!", a stat cu bărbăţie ca un stîlp neclintit, pînă ce a fost săgetată cu săgeţile pînă la moarte şi, dîndu-şi sufletul în mîinile Domnului său, a căzut cu trupul la pămînt. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale pînă la sfîrşitul ei. Cu toate că această fecioară era proastă, neînvăţată, iar tu, însuţi ai învăţat dumnezeieştile Scripturi şi ai fost şi altora învăţătoare. Deci, socoteşte cu cîtă bărbăţie se cade ţie să stai pentru Domnul, tău". Vorbind între ele acestea şi altele multe ca acestea, a trecut noaptea.    

Cînd răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare şi de gîlceavă; pentru că Selin şi Lisimah intraseră cu ostaşii în oraş şi mulţi creştini au fost prinşi de ostaşi şi au fost aruncaţi în temniţă. Unul din elini a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare; iar el îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe toate monahiile. Ostaşii, ducîndu-se, au înconjurat mănăstirea şi, spărgînd uşile cu securile, au intrat înăuntru ca nişte fiare sălbatice şi, prinzînd pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Fevronia, văzînd primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaţilor, strigînd către dînşii: "Vă jur pe Dumnezeul care este în cer, să mă ucideţi pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea stăpînei mele"...

Tematica
Icoana Sfinti
Luna
06 Iunie
Ziua din luna
25
Ic_0625_SfFevronia
No reviews

S-ar putea sa-ti placa

Product added to wishlist
Product added to compare.

Contactati-ne!