Sfantul Ierarh Nichifor Marturisitorul

SFÂNTUL NICHIFOR MĂRTURISITORUL, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
(2 IUNIE)    

Sfântul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut în Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia. Tatal lui s-a învrednicit de cununa martu­risirii, suferind rani si îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împaratiei lui Constantin Copro-nim, pentru ca, fiind el în dregatoria însemnarii lucrurilor împaratesti de taina si cinstind sfintele icoane cu buna credinta, a fost clevetit la împaratul cel rau credincios, cum ca se închina chipului Mântuito­rului si al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor.     

Imparatul, auzind acestea, îndata a chemat la sine pe fericitul Teodor si, cercetându-1 si înstiintându-se ca toate cele spuse împo­triva lui sunt adevarate, 1-a silit sa se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar dupa ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împaratului, a fost batut si trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina si acolo, fiind aruncat într-o temnita cumplita, a patimit pentru dreapta credinta. Iar dupa câta va vreme, chemat fiind la Constantinopol si silit din nou la eresul împaratului, n-a voit sa se supuna dorintei lui, ci a petrecut nestramutat în buna credinta, alegând sa primeasca batai si moarte, decât sa calce legile bisericesti si rânduielile Sfintilor Parinti. Deci, cu porunca împaratului celui fara de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarasi în Niceea, unde a petrecut sase ani în multa chinuire si a trecut catre Domnul spre vesnica si fericita viata.     

Iar sotia lui, cinstita Evdochia, a fost partasa la toate primejdiile si chinurile barbatului sau, pentru ca îi urma lui întru prigoane si patimea împreuna întru legaturi, nedespartindu-se de dânsul cu trupul si cu duhul. Apoi, dupa sfârsitul barbatului sau, ea s-a întors în Constantinopol si îsi petrecea zilele sale cu dumnezeiasca cuviinta, precum se cadea unei vaduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învatatura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împarateasca în locul tatalui sau. Iar fericita Evdochia n-a murit pâna ce n-a vazut pe fiul sau în rânduiala calugareasca si arhiereasca. Deci, multumind lui Dumnezeu, s-a dus în manastirea de fecioare si s-a tuns în calugarie; si, placând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci batrâneti.

Al unor parinti ca acestia a fost odrasla acest fericit Nichifor, pentru care ne sta noua înainte cuvântul. Astfel, mladita cea sfânta a radacinii celei sfinte, hranindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinta, a crescut în bune obiceiuri si, povatuit fiind la viata cea placuta lui Dumnezeu, îsi petrecea anii tineretilor sale cu întreaga întelepciune întru mare înfrânare. Si era fericitul Nichifor plin de întelepciunea cea din afara si dinlauntru, adica, de cea lumeasca si de cea duhovniceasca, stiind desavârsit nu numai cartile filosofilor elini, ci si dumnezeiestile Scripturi. El era si ritor renumit; si, pe lânga aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit si cinstit de toti pentru întelegerea si bunul sau obicei. Si venind în vârsta de barbat, a fost cinstit între sfetnicii împaratesti în vremea împaratiei lui Leon, fiul lui Copronim. Si pazea dreapta credinta în mijlocul celor raucredinciosi, închinându-se sfintelor icoane si aduqând si pe altii la acea cinstita închinare.   

Iar dupa moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a tinut în Niceea al saptelea Sinod a toata lumea al Sfintilor Parinti, asupra eresului cel luptator împotriva sfintelor icoane, pe vremea împaratiei lui Constantin, fiul lui Leon, si a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mireneasca, a ajutat mult Sfintilor Parinti, ca un prea întelept si foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptura si ca cel ce era întru mare cinste, caci lui, la acel sinod, îi era încredintata socoteala voii împaratesti si vorbirea cuvintelor împaratesti. Deci el s-a aratat, mai înainte de arhieria sa, a fi marturisitor si învatator al dreptei credinte, biruind pe eretici si rusinându-i; si era fericit si binecuvântat de Sfintii Parinti.     

Iar dupa sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câtiva ani în rânduiala si în cinstea lumeasca, întru sfaturile împaratesti. Dar, socotind ca nu-i este de folos sufletului sau aceea, ca sa slujeasca lumii celei cu multa tulburare si cu multa gâlceava, de vreme ce vedea ca în palat se face vrajba între fiu si între maica, si-a lasat dregatoria sa cea cinstita si, trecând cu vederea toata slava cea desarta, a iesit din cetate, salasluindu-se la un loc linistit si osebit, lânga Bosforul Traciei. Acolo a început în singuratate a sluji lui Dumnezeu, în rugaciuni si în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar dupa o vreme oarecare, zidind o biserica si adunând acolo monahi, a facut o manastire; si desi era fara chipul monahicesc, se ostenea calugareste, încercându-se pe sine, daca va putea suferi nevointa vietii celei aspre a calugariei.     

Si a petrecut acolo multi ani, pâna la împaratia lui Nichifor. Apoi, preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se catre Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, caci desi era cu chipul mirean, însa cu viata era desavârsit monah. Din acea vreme a îmbracat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar dupa aceea, si nevrând, împaratul Nichifor 1-a silit sa primeasca scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Pasti. Deci împo­dobea Sfânta Biserica cu cuvântul cel de învatatura si cu viata cea îmbunatatita, îndreptând pe cei razvratiti si întarind pe cei drepti; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântatoare, ca pe niste lupi rapitori.     

In acea vreme, grecii aveau razboi cu bulgarii, si iesind împaratul Nichifor la razboi, a fost ucis. Dupa dânsul a luat împaratia Stavrichie, fiul lui, dar nu multa vreme, deoarece numai doua luni a împaratit si a murit. Iar dupa Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, barbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduiala de curopalat. Pe acela, izgonindu-1 Leon Armeanul dupa doi ani, i-â rapit scaunul împaratiei grecesti. Atunci Preasfintitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinte la rapitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împaratie, rugând pe noul împarat ca, dupa obiceiul împaratilor drept credinciosi de mai dinainte, s-o iscaleasca cu mâna sa, ca sa tina neschimbate dogmele sfintei credinte, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împarat fatarnicindu-se, se arata prin cuvinte ca este osârdnic catre dreapta credinta si a fagaduit ca va iscali cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „Dupa ce se va pune pe mine coroana împara­teasca, atunci voi iscali". Si a fost crezuta vulpea aceea. Iar însela­torul, lepadând iscalitura credintei celei drepte, a iscalit în taina cartea adusa lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor rapitori celor asemenea lui, decât adevaratilor pastori.     

Dupa aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multa mândrie si cu slava multa. Iar când se savârsea rânduiala cea obisnuita a încoronarii împaratesti si când preasfintitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are sa fie împaratul acela; deoarece coroana cea împarateasca, pe care o punea pe capul lui, s-a facut în mâinile patriarhului ca o cununa de spini, încât întepa mâinile arhiereului cu durere. Si a cunoscut patriarhul ca aceea înseamna prigonirea si muncirea care degrab avea sa fie asupra Bisericii de la acel împarat; si spunea aceasta cu suspinuri clerului sau.     

Iar a doua zi dupa încoronare, a trimis din nou la împarat ca sa împlineasca fagaduinta data si sa iscaleasca dreapta credinta, precum au iscalit si ceilalti împarati dreptcredinciosi dinainte. Dar el s-a lepadat cu totul, întinând de la început porfira împarateasca cu minciuni. Apoi, dupa câta va vreme, a început pe fata a huli sfintele icoane; si astfel s-a înarmat, nu împotriva vrajmasilor, care navaleau de pretutindeni asupra tarii grecesti si o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Nascatoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfintilor si asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.     

Deci adunând la el în Constantinopol pe toti episcopii si preotii care dupa pravila erau îndepartati de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, si dându-le locuri în palatele împaratesti si hranindu-i cu hrana îndestulata ca pe niste vieri, al caror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învatându-se eresul iconoclast si alcatuindu-si sfatul cu dânsii, cum ar putea sa înnoiasca acea hulitoare dogma împotriva sfintelor icoane, care fusese lepadata la Sinodul al saptelea a toata lumea. Deci, ca sa-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le fagaduia sa le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepadati, si sa le adauge mai mari dregatorii si cinste.     

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta mila împarateasca ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie si astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredinciosi. Si mergând ei pretutindeni, adunau cartile în numele împaratului si le cercetau împreuna. Si daca aflau vreuna ereticeasca, scrisa împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstita Evanghelie si o pastrau la dânsii. Iar daca era vreuna scrisa împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndata o aruncau în foc si o ardeau ca pe o urâciune.

Dupa aceea, împaratul a poruncit ca toti episcopii greci sa se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul sau si sosind în cetate, se duceau, dupa obiceiul lor, la Preasfintitul patriarh Nichifor, iar împaratul a poruncit sa-i prinda îndata pe acei episcopi si sa-i arunce în temnita. Si care dintre dânsii se temeau de groaznica mânie si de certarea împarateasca si se învoiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legaturi si din temnita, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecati în dreapta credinta, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame si cu sete.     

Deci cei mai multi, fiind siliti de frica, s-au unit la un gând cu împaratul si astfel adunarea ereticeasca s-a întarit foarte. Si au început mincinosii învatatori a raspândi cu îndrazneala si fara de opreala, prin toate bisericile, învataturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învatatorii adevarati ai dreptei credinte îi izgoneau din biserici si îi necajeau. Si se sârguiau ei sa-1 faca sa taca si sa-1 opreasca de a intra în biserica soborniceasca si pe însusi prea sfintitul patriarh, trâmbita cea cu dumnezeiasca glasuire.     

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind si vazând toate cele ce se faceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca sa pazeasca Biserica Sa fara de prihana si sa fereasca nevatamata de eretici turma sa. Si chemând la sine pe multi dreptcredinciosi, îi sfatuia, îi ruga si îi învata sa nu se uneasca cu ereticii, sa se fereasca de aluatul lor si sa fuga de învatatura lor ca de muscatura de vipera; sa nu se înfricoseze de acea cumplita vreme, nici sa se teama de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu si sufletul. Si chiar daca tot poporul s-ar duce cu împaratul în urma eresului si ar ramâne doar putini în dreapta credinta, cei ramasi însa sa nu se îndoiasca de putinatatea lor, stiind ca nu în multime binevoieste Domnul, ci binevoieste si cauta si numai spre unul care se teme si se cutremura de cuvintele Lui, mai mult decât spre multimea care trece cu vederea frica Lui, precum si în Evanghelie graieste Hristos^ Nu te teme, turma mica, ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua împaratia.     

Apoi, sfintitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei alesi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei si pe multi alti Sfinti Parinti, între care erau si Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, si alti barbati binecredinciosi, cu care vorbind multe din dumnezeiestile Scripturi si din asezamintele Sfintilor Parinti, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seara în biserica soborniceasca a Sfintei Sofia si a început cu soborul cântarea cea de toata noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împacarea Bisericii si pentru izbavirea de eres.     

Deci vazând prea sfintitul patriarh pe împaratul cazut cu totul din dreapta credinta, Biserica foarte tulburata si rânduiala duhovni­ceasca prigonita si asuprita, a scris împaratesei, îndemnând-o sa-1 sfatuiasca pe împarat ca sa înceteze de la o rautate ca aceea. A scris înca si eparhului cetatii, Eutihian, cel de un gând cu împaratul si cel dintâi în sfaturile lui. Si a adaugat ceva mai aspru, graindu-le cu râvna apostoleasca si cu duh proorocesc: „De nu veti înceta de a razvrati caile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea razbuna­toare va fi degraba asupra voastra".     

Dar Sfântul Nichifor n-a putut sa înduplece pe cei neplecati, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împaratul a trimis pe un barbat oarecare, cu numele Toma si cu dregatoria patriciu, ca sa ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicesti a Sfintei Sofia, sa o ocârmuiasca el, nelasând pe patriarh sa slujeasca în ea, nici sa graiasca învataturi poporului. Si era arhiereul ca si încuiat în casa sa cea patriarhala, neiesind nicaieri. Deci slabind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevointele cele multe, a cazut în boala si zacea pe patul durerii, asteptându-si sfârsitul.     

Iar adunarea ereticeasca nu înceta sa se tulbure, cautând a se întreba cu patriarhul. Atunci împaratul si adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împaratesei, cu numele Teofan ji cu dregatoria spatar, ca sa-1 aduca la adunarea lor spre întrebare. Insa patriarhul a raspuns trimisului: „Pastorul cel lipsit de oi nu iese la lupta împotriva lupilor, si cel ce-si cearca sanatatea sa nu se lupta cu fiarele. Pentru ce voi ati luat de la mine oile cele încredintate mie de Hristos si acum ma chemati la întrebare, ca sa ma lupt cu ereticii ca si cu niste lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiti aceasta, apoi sa-mi întoarceti oile mele, sa se libereze din legaturi si din temnite clericii si preotii, si fiecare sa-si primeasca locul sau. Sa se întoarca arhiereii de unde sunt izgoniti si sa-si ia scaunele lor; iar episcopii mincinosi si ereticii, care acum nu sunt ridicati dupa pravila în locurile lor, aceia sa se scoata. Si toti dreptcredinciosii cei izgoniti si suparati, sa primeasca slavire si libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni si eu la sanatatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vadi în adunare vatamarile cele rele ale ereticilor. însa se cade ca soborul si vorbirea cea despre credinta sa fie în soborniceasca biserica cea mare, unde însusi Hristos Dumnezeu sta de fata, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împaratesc; ca sa se graiasca cele bisericesti în biserica, iar în palat sa se orânduiasca treburile cetatilor".     

Cu un raspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Si iarasi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-1 acum nu la întrebare, ci la judecata. Acelora sfântul le-a raspuns, zicându-le: „Cine ma cheama la judecata? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Daca aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine ma voi duce? Oare voi ma chemati pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fara pravila, sa ma judecati pe mine, pastorul vostru cel dupa pravila? Nu voi merge la vrajmasii mei cei aratati, care s-au gatit ca niste fiare cumplite sa ma sfâsie fara de vina. Dar cum voi merge, fiind si bolnav, neputând a ma scula nici de pe pat? Decât numai cu patul daca ma veti lua". Astfel trimisii s-au întors deserti.     

Deci acea adunare ereticeasca, plina de multa rautate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, si a dat lepadarii si anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, barbatul cel placut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepadari si de blesteme. Si anatema-tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar si pe prea sfintitii patriarhi dreptcredinciosi ce au fost mai înainte si care se dusesera catre Dom­nul prin sfârsit fericit, adica pe Tarasie si pe Ghermano, si-au sfârsit adunarea lor cea vicleana. Deci fiind seara târziu, împaratul a trimis ostasi ca sa scoata pe Nichifor din casele patriarhicesti si sa-1 duca în surghiun. Deci niste ostasi salbatici au navalit cu arme asupra caselor, facând gâlceava si tulburare, ocarând pe preasfintitul patriarh Nichifor, pe Ghermano si pe Tarasie, care fusesera mai înainte patriarhi.     

Iar patriarhul, auzind acelea, a lacrimat si a multumit lui Dumnezeu, ca s-a învrednicit a auzi niste ocari ca acelea pentru dreapta credinta. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, caruia i se încredintase de împaratul soborniceasca biserica a Sfintei Sofia, acela fiind atunci si pazitor al caselor sobornicesti, a certat pe ostasi si le-a poruncit sa înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare usile intrarii în casele patriarhicesti, s-a dus la împaratul, zicându-i: „Stapâne, nu este trebuinta de multime de ostasi, ca nu cumva, simtind poporul gâlceava, sa se strânga si sa faca vreun rau. Ci numai doi oameni sa trimiti si câteva slugi cu ei ca sa-1 duca cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate sa mearga singur".    

Si asa a facut împaratul. A poruncit ostasilor trimisi mai înainte sa se departeze de casele patriarhului. Apoi, dupa un ceas, a trimis doi oameni din palatul sau si a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Si dorind el sa se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul sau, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, si poruncind sa aprinda lumânari si sa cadeasca cu tamâie, s-a întins pe pamânt la rugaciune, în chipul crucii; si astfel s-a rugat multa vreme cu tânguire si a udat pamântul cu lacrimi. Iar dupa multa rugaciune, sculându-se de la pamânt, a vazut pe unii din cei dreptcredinciosi care într-acea vreme alergasera acolo si plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i si dându-le sarutarea cea mai de pe urma, le-a zis: „Fiilor, crestini dreptcredinciosi v-am gasit, crestini dreptcredinciosi va las!", si a iesit din biserica.     

Iar ostasii, punându-1 într-o caruta, l-au dus pe el la malul marii, pe la miezul noptii, când toti dormeau. Si ajungând acolo, l-au pus în corabie si l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era si o manastire. Astfel a fost izgonit fara nici o vina de la scaunul sau marele placut al lui Dumnezeu, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, care a pastrat dreapta credinta si a pastorit Biserica lui Hristos noua ani.   

Apoi, nu dupa multa vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o manastire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea si treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lacas, s-au vazut unul pe altul cu ochi înainte vazatori si s-au închinat unul altuia astfel:     

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului sau sa aduca în cadelnita carbuni aprinsi si sa aprinda lumânarea; apoi, punând tamâie pe carbuni, s-a închinat pâna la pamânt si vorbea ca si catre o fata oarecare ce trecea alaturea. Atunci ucenicul 1-a întrebat: „Ce faci, parinte? Cui vorbesti, închinându-te?" Cuviosul a raspuns: „Iata, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce la închisoare si trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea si tamâia, ca sa dam patriarhului cinstea cea cuvenita".     

Aceasta a vazut-o si Prea Sfintitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; caci, plecându-si genunchii deodata, s-a închinat si el sfântului staret si 1-a binecuvântat, întinzându-si mâinile în vazduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie 1-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfintite parinte, si înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a raspuns: „Iata, Teofan Marturisitorul, egu­menul marelui lacas, ni s-a închinat noua si ne-a cinstit cu lumânari aprinse si cu tamâie; deci m-am închinat si eu lui, caci nu dupa multa vreme va patimi si el cele asemenea cu noi".     

Iar acest lucru s-a si împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuinta si în bolile cele dese, dupa care s-a dus catre Domnul spre odihna cea vesnica. Iar când îsi dadea obstescul sfârsit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dintilor lor. Sufletul nostru s-a izbavit ca o pasare din cursa vânatorilor; cursa s-a sfarâmat si noi ne-am izbavit.    

Dupa ce a zis acestea, si-a dat sufletul în mâinile Domnului sau. Si se tânguiau dupa dânsul toti credinciosii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. Dupa aceea, murind începatorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane si a început a straluci iarasi alinarea si dreapta credinta. Iar cinstitele lui moaste s-au adus în Constantinopol, pe vremea împaratiei lui Mihail, fiul lui Teofil, si a maicii lui, Teodora, si cu cinste s-au pus în biserica cea soborniceasca a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slavit împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh în veci. Amin.