Sfantul Ierarh Chiril, Patriarhul Alexandriei model Athos

Chiril, marele învăţător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt[2]. Era fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceştia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenţia Arhiepiscopului Atanasie. Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecţia sa. Copila a fost încredinţată unei comunităţi de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim şi faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora[3].

Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l iniţieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educaţie liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărţile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic. Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învăţăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiţiei Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au iniţiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori[4]. Își dedica mare parte din timp cititului și meditaţiei la cele dumnezeiești[5].

Sfântul Chiril la muntele Nitria

Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curăţitde patimi[6]. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». şi i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». şi a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». şi a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». şi i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de faţă»”[7].

Sfântul Chiril ca arhidiacon

Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înţelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfinţit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăţie și toate celelalte virtuţi. El revărsa către toţi credincioșii dulce mirositorul parfum al înţelepciunii dumnezeiești.

Sfântul Chiril ca papă şi patriarh

Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administraţia Bizanţului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susţinut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfinţit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privinţa numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alţii îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil. Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susţinătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susţinere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești”[8].

Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novaţieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase[9]. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreaţa păgânilor disperaţi a fost ocupată cu forţa. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novaţienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăţi pe episcopul lor, Teopempt. Novaţienii pot fi asemănaţi cu fariseii. şi ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepţi. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieţii lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susţineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.

Ereticul Novaţian

Numele de novaţian derivă de la Novaţian şNovatianosţ (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novaţian a jinduit la tronul arhieresc al Romei. A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novaţian era faptul că în tinereţe, când se lepădase de credinţă, el pri-mise doar un botez clinic[10], care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzaţii la adresa lui aduse de Cornelius, Novaţian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novaţian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată faţă de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul. Alianţa lui Novaţian cu această facţiune a dus la înălţarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuţi, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuţiei lui Decius. Dar simţind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiţi în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinţi. Pe de altă parte, Novaţian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădaţii care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novaţian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul[11].

Moaştele Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novaţieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanţă de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis)[12],locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiţi din cauza mulţimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viaţă, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorinţă: de a curăţa locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenţia, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.

Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. şi el, la rândul său, era conștient de influenţa puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiţei Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-şi reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir și Ioan[13] și, prin prezenţa acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinţilor la Menuthis. A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotaţi. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuţa bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc. Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredinţat Sfinţilor fără de arginţi. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influenţă asupra strategiei misionare creștine[14].

Evreii din Alexandria şi prefectul Oreste

Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuţi și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe faţă îndreptate împotriva comunităţii creștine. Neîmpăcatul lor resentiment faţă de Hristos și faţă de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violenţe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunităţii iudaice. Pro-cedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuinţă, acei membri de trei ori blestemaţi ai adunării s-au arătat încăpăţânaţi. În loc să fie deșteptaţi de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simţit iritaţi de recomandarea sa și situaţia s-a agravat. Ascultaţi cum au de-generat lucrurile.

În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328)[15]. Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniţi, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munităţii creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnaţi de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alţii împunși de suliţe, alţii, tăiaţi de cuţite sau omorâţi cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulţi creștini și-au pierdut viaţa.

Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarţă de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopţii un atac împotriva creștinilor. Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulţi creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcţie, alţii, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alţii datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocităţi nu au putut fi tăinuiţi”[16].

Dimineaţa, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulţime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulţi dintre aceștia din Alexandria. Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată[17]. Mulţimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungaţi din el, deposedaţi de orice bunuri și răspândiţi în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.

Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privinţa acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populaţia sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor. Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul faţă de religie îl va face pe Oreste să renunţe la duşmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate faţă de episcop, s-a petrecut următorul fapt”[18].

Unul dintre cei prigoniţi de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autorităţile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de uşurătatea populaţiei Alexandriei:

„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alţi oameni. Oricând apare vreun pretext, populaţia izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenţei sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulţumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanţă, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracţii specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs. Deși controlul asupra mulţimii a fost în bună măsură menţinut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. şi deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniţi la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulţumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredinţată lor de împărat.

Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a ameninţat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populaţia evreiască, la auzul acestor ameninţări, în loc să pună capăt violenţelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.”[19]

Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450)[20], așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morţi și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.

Filosoafa Hypatia

În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înţeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învăţase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înţelepciune pe toţi filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înţeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiţia, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărţile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenţi serioși și oameni de prestigiu din numeroase părţi pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta. Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulţi veniseră de departe pentru a-i asculta învăţăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viaţă liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minţii, ea nu de puţine ori apărea în public în prezenţa magistra-ţilor. Nu se simţea timorată nici în faţa unei adunări de bărbaţi. Fiindcă toţi bărbaţii, datorită extraordinarei sale demnităţi și virtuţi, o admirau și mai mult”[21].

Acum, ea nutrea dorinţa de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-linţă, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăţi să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înţelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.

Aceasta a fost, așadar, relaţia Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiţi, care nu doreau pacea obţinută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuţii cu Oreste, a fost calomniată în rândul populaţiei creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecinţă, unii dintre ei, înfierbântaţi de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.

Cuprinși de duşmănie lipsită de orice temei raţional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu ţigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulţumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și minţile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăţi. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștinţa alexandrinilor, cu toţii au jelit-o, și mai mult decât toţi, studenţii și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415.