Sfantul Ierarh Epifanie
12 mai
Pomenirea Sfîntului Epifanie, Episcopul Constanţianei Ciprului
Viaţa Sfîntului Epifanie,
Episcopul Constanţianei Ciprului
(12 mai)
(Scrisă de Ioan şi Polivie, ucenicii lui)
Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dînsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pămînt, iar meşteşugul maicii sale era ţesătura de in. Aceştia aveau doi fii: pe Epifanie şi pe fiica Calitropi. Întîmplîndu-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica şi cu sora sa. Maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amîndoi, adică pe el şi pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuinţele cele trupeşti.
Deci, avînd pentru slujbă un dobitoc nărăvaş, a zis maica sa către Epifanie: "Fiule, fiindcă casa noastră se află în strîmtorare de trebuinţele cele trupeşti, avînd trebuinţă de bucate, ia dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la tîrg şi-l vinde, ca să împlinim trebuinţa noastră de hrană". Iar Epifanie a zis către maica sa. "Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi mă tem că nu-l voi putea vinde; căci cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzînd năravul lui, mă vor pedepsi, zicînd că "rău avînd, rău să pătimeşti după lege". Şi a zis maica lui: "Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne slujim noi". Epifanie chemînd pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvîrşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorinţa maicii sale.
După ce a intrat în tîrg, dobitocul cel nărăvaş s-a făcut cu bună rînduială şi s-a împodobit cu multă blîndeţe; deci, a venit un neguţător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: "Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?" Iar Epifanie a zis: "Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici". Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: "De ce credinţă eşti?" Epifanie a răspuns: "Sînt iudeu". Iacov a zis: "Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi, căci pentru acestea se va mînia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine a lua binecuvîntări, căci scris este: Cel ce binecuvintează, se binecuvintează, şi cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind acestea, s-a înfricoşat de osînda lui Iacov, şi a zis către el: "Nu voiesc să-ţi vînd dobitocul acesta". Iar Iacov l-a întrebat: "Din ce pricină, fiule?" Epifanie a zis către el: "Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strîmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi soră, tatăl meu a trecut din această viaţă omenească, deci, mi-a poruncit maica mea să vînd dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea".
Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luînd trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţîndu-l cu acest fel de cuvinte: "Fiule, ia binecuvîntarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pîine; ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de rînduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămîne într-aceeaşi neorînduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi". Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luînd dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întîmpinat un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dînsul: "Fiule, vinzi acest dobitoc?" Iar Epifanie a răspuns: "Nu, părinte". Cleovie i-a zis: "De-l vinzi, ia preţul lui şi lasă-mi-l mie". Pe cînd vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcea neorîndueli şi căzînd peste Epifanie l-a aruncat pe pămînt, scoţîndu-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorînduelii dobitocului s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pămînt, plîngînd şi neputînd să se scoale.
Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui, în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rînduială, şi cercetîndu-l pe dînsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavînd nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorînduiala: "Fiindcă ai voit să omori pe stăpînul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te muţi din locul acesta". Şi, după cuvîntul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pămînt şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicînd: "Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se fac nişte semne ca acestea?" Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie: "Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii". Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Şi văzîndu-l pe dînsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie şi i-a povestit cîte i s-a întîmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.
După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dînsul: "Iată dar, fiule, pămîntul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mîngîiere dintr-însul". Căci, ei aveau puţin pămînt deosebit, pe care şi tatăl lui, lucrîndu-l cu osteneală, avea oarecare mîngîiere dintr-însul; deci, a zis maica lui: "Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pămînt; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi, cum şi mie şi surorii tale să ne dai hrană".
Deci, era în Eleteropolia, un învăţător iudeu de Lege, bărbat minunat şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea şi pe Epifanie şi pe sora sa. Intrînd el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: "Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu şi fiica ta, veţi dobîndi cele trebuincioase din casa noastră". Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luînd pe Epifanie, i l-a dat pe dînsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, şi avea o fiică una născută, pe care voia să o însoţească cu Epi-fanie.
Deci, Trifon, luînd pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala rînduielii legii şi cu învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vîrsta şi cu înţelepciunea evreiască. După aceea, s-a întîmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui Trifon. Acolo erau amîndoi, petrecîndu-şi viaţa împreună în casă după învăţătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întîmpinat un bărbat oarecare creş-tin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahi-cească. El, avînd meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobîndea pîine, şi ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuinţă. Deci, Epifanie era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, şi s-au întîlnit unul cu altul.
S-a întîmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, şi a zis către dînsul: "Omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci de trei zile petrec flămînd, neavînd nimic de mîncare!" Iar fericitul Luchian neavînd ce să dea săracului, dezbrăcînd haina lui, i-a dat-o, zicînd: "Intră în cetate, vinde-o pe aceasta şi cumpără-ţi pîine!"
Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine şi a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorîndu-se şi acoperindu-l pe dînsul. Atunci Epifanie s-a înfricoşat cu frică mare şi căzînd pe faţa sa, aruncîndu-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: "Te rog pe tine, omule, spune-mi mie, cine eşti?" Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: "Spune-mi tu mie de care credinţă eşti şi eu îţi voi spune de mine". Epifanie a răspuns şi a zis: "Sînt iudeu". Deci, Luchian a cunoscut că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie şi a răspuns către Epifanie: "Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creştin să te înveţe cine sînt? Căci iudeii sînt urîciune creştinilor şi creştinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sînt creştin şi nu ţi se cade ţie să auzi altceva de la mine". Iar Epifanie a zis către Luchian: "Şi ce, mă opreşte a mă face şi eu creştin?" Răspuns-a Luchian şi a zis: "Îndărătnicia ta te opreşte, căci putinţa este de faţă".
Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luînd pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui şi i-a arătat lui cele din casă, zicînd: "Părinte, toate acestea sînt ale mele şi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească. Aceasta îmi este soră, ce porunceşti pentru ea?" Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: "Nu poţi, fiule, avînd toată averea aceasta, să vieţuieşti viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele spre trebuinţă; astfel vei putea să vieţuieşti monahiceşte". Şi a zis Epifanie către Luchian: "Părinte, mai întîi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine". Iar Luchian a zis către Epifanie: "Nu mi se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin".
Luchian zicînd aceasta, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: "Voiesc să mă fac creştin şi să petrec viaţa monahicească". Sora sa i-a zis: "După cum voieşti tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu". Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: "Mergi şi învaţă-l sfînta credinţa şi, cînd vom intra noi în biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu". Atunci s-a dus la casa lui Epifanie, pe care văzîndu-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au apucat de picioarele lui, plîngînd şi zicînd: "Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne să fim creştini". Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieştile Scripturi, i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte, zicînd: "Fă-ne să fim creştini". Deci, Luchian, luîndu-i pe amîndoi, îndată i-a dus în biserică; şi cînd a intrat episcopul, au căzut cu faţa la pămînt şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrînd în biserică, au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile Scripturi.
Cînd Epifanie s-a apropiat de uşile cele din afară ale bisericii, cum a păşit cea dintîi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul cel stîng; iar el, păşind cu piciorul stîng, ca şi cum cel drept ar fi fost înţepenit, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amîndoi afară din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculţ în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osîrdie şi, cînd stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe cînd şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfîrşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător şi a poruncit să intre Epifanie, sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul, învăţîndu-i toată rînduiala, i-a botezat, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile şi nemuritoarele Taine.
După aceea episcopul le-a poruncit să ia prînzul cu el şi, asemenea, să rămînă şapte zile în episcopie. După cele şapte zile, Epifanie a luat pe Luchian şi pe Sfînta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui Epifanie, şi s-a dus la casa lui, unde, luînd o mie de arginţi, i-a dat Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a eliberat-o pe ea împreună cu sora sa. După aceea, Epi-fanie, vînzînd toate, le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă, lăsîndu-şi numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă; şi astfel a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, avînd cu sine zece monahi. Acei monahi scriau cărţi cu osteneală, cîştigînd din ele hrana lor; iar Epifanie, cînd s-a făcut monah, era numai de şaisprezece ani.
În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tînăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzîndu-i pe aceştia, le-a rîvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întîmplat, însă, de a murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sînt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfîntul Dumnezeu.
Hrana fericitului Ilarion era pîine şi sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mînca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o săptămînă. Acest mod de vieţuire l-a ţinut şi Epifanie în toată vremea vieţii sale.
Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrînd nişte călători în mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci, au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau fraţii şi umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui; iar călătorii, slăbind de sete, toţi fraţii plîngeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzîndu-şi mîinile şi atingîndu-se de vasul în care era vinul, a zis: "Credeţi, fraţilor, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face şi vinul în apă". După cuvîntul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă şi, luînd călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi în vin. Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimîntat de această minune. Din acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a făcut vestit de călătorii aceia, şi astfel s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plîngeau după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecînd nemîncat şi nebăut; de vreme ce însuşi locul acela era fără de apă.
Pe cînd stătea el acolo, s-a întîmplat de au trecut patruzeci de saracini. Cînd au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi au rîs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, avînd numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, şi avînd obicei de fiară, scoţîndu-şi cuţitul din teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuţitul. Atunci i s-a deschis ochiul cel închis. El, înfricoşîndu-se şi aruncînd cuţitul la pămînt, a stat nemişcat; iar ceilalţi, văzînd nemişcarea prietenului lor, s-au dus la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel închis. Atunci toţi s-au înspăimîntat. Deci, Epifanie, văzîndu-i mîhniţi, a început a le vorbi cu blîndeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui Epifanie şi schimbîndu-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducînd silă peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicînd: "Tu eşti Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră". Epifanie, urmînd acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorînduiala.
Ei, văzînd că prin sfătuire le aduce strîmtorare, adunîndu-se toţi împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el, punînd multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luîndu-l toţi, l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă şi, toţi închinîndu-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dînşii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dînsul prin cuvîntul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luîndu-mă el, ne-am întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzînd pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stînd trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoţească. Deci, luîndu-mă marele Ilarion şi învăţîndu-mă toată rînduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Şi am petrecut la dînsul zece zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.
Ieşind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră şi la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întîmpinat un tînăr oarecare, avînd un diavol din stăpînitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie, văzîndu-l gol şi purtîndu-se pe drum nepotrivit şi fără de rînduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: "Duh necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată necuratul duh a scuturat pe tînăr şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: "Epifanie, mă izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai cu multă scîrbă înaintea feţei lui". După aceea tînărul a venit cu întreagă înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie, zicîndu-i: "Scoală-te, fiule, şi du-te în pace la casa ta!" Şi îndată s-a sculat.
Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpî-nirea sa pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tînăr, asemenea o muncea şi pe dînsa. Şi a strigat, zicînd: "De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa". Şi diavolul mai zicea: "Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului". Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutîndu-l toată ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mîhniţi către împărat. Unii dintre dînşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pămîntul Feniciei. Deci, întorcîndu-se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.
Atunci diavolul a strigat cu glas mare: "Locuieşte în locul ce se numeşte Spanidrion". Împăratul, chemînd treizeci de bărbaţi, a zis către dînşii: "Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion şi să-mi aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela". Ieşind acei treizeci de bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbîndu-şi hainele, s-au dus în Fenicia şi, căutînd mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte cînd au ajuns ei în locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Apoi, după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gîndul, căci el săvîrşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplîndu-se de mînie, s-au sfătuit să sfărîme uşa chiliei; iar unul dintre ei, trăgînd sabia şi întinzînd-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mîna nemiş-cată, neclintită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi, înspăimîntîndu-se, s-au dus departe de chilie.
Epifanie, după ce a săvîrşit toată rînduiala slujbei cele duhov-niceşti, a deschis uşa chiliei şi văzînd pe cel ce avea mîna uscată, a căzut cu faţa la pămînt, zicînd: "Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de moarte". Epifanie a zis: "Ce ceri de la un om păcătos?" El a zis: "Am venit sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mîna". Epifanie a zis: "Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci". Atingîndu-se de dînsul, s-a aşezat mîna ca şi cealaltă. Cînd au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au venit la dînsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dînsul din tînăr, acela mergînd chinuia pe fiica împăratului.
Atunci a zis Epifanie către mine: "Scoală, fiule, să urmăm oamenilor". Iar ei au zis către dînsul: "Părinte, nu sîntem trimişi de împăratul, decît numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de prisos ca să şezi pe dînsul". El a răspuns: "Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici". Ei iar au zis cu mare frică: "Avem cămile pentru amîndoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi". Atunci un tînăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte". Iar Epifanie cu faţa veselă a zis către dînsul: "Scoală! Dumnezeu te va binecuvînta, fiule!"
Deci, tînărul, apucînd cu multă băgare de seamă cu amîn-două mîinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum. Amin!
- Tematica
- Icoana Sfinti
- Luna
- 05 Mai
- Ziua din luna
- 12