Sfantul Mucenic Isidor

Pătimirea Sfîntului Mucenic Isidor,
din insula Hiului
(14 mai)

În anul dintîi al împărăţiei lui Decie, a ieşit poruncă împărătească, în toate părţile stăpînirii Romei, ca să se scrie, să se numere ostaşii şi să se rînduiască cetele. Şi au mers corăbiile unui voievod, Numerian, la ostrovul (insula) Hiului, în care erau adunaţi cei înscrişi la oaste. În acea vreme era în ostrovul acela, Sfîntul Isidor, cu neamul din Alexandria. Cu trupul era tare şi viteaz, iar cu credinţa creştin, avînd viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu. Toate zilele sale şi le petrecuse în post şi în înfrînare, iar în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înţelepciune. De deşer-tăciunile şi desfătările lumii acesteia se ferea şi fugea de necurăţiile păgîneşti. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste şi s-a rînduit în ceata lui Numerian.

După aceea a ieşit altă poruncă de la împărat, ca toţi cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgîneşti; iar cei ce nu vor să se închine să fie siliţi cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostaşi, crezînd întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească şi la jertfe, rînduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaş oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creştin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi să-l pună înaintea nedreptei sale judecăţi. Prinzîndu-l şi aducîndu-l, l-a întrebat: "Cum te numeşti?" Răspuns-a sfîntul: "Mă numesc Isidor". Zis-a voievodul: "Oare tu nu voieşti să te supui împăratului Decie şi să aduci jertfe zeilor?" Răspuns-a Sfîntul Isidor: "Şi cine sînt zeii voştri, ca eu, fiind creştin, să le aduc jertfă? Oare nu sînt idoli surzi şi orbi, neavînd nici o simţire?"

Zis-a voievodul: "O, ce rea şi necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci şi pedepse". Grăit-a sfîntul: "Vrednic sînt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci şi să sufăr moarte, ca Stăpînul meu să mă învrednicească cetei sfinţilor mucenici, care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfînt. Şi ştiu că cei ce cred şi nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că aşa a zis Domnul nostru: Cel ce crede în Mine de va şi muri, viu va fi. Numerian a zis: "Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?" Răspuns-a sfîntul: "Chiar de vei ucide trupul meu, dar peste suflet nu vei putea stăpîni; însă, de acum, munceşte-mă precum voieşti, pentru că am pe adevăratul şi viul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care acum petrece în mine şi va fi tot cu mine şi după moartea mea; iar eu sînt şi voi fi în El, neîncetînd a mărturisi preasfînt numele Lui, pînă ce sufletul este în trupul meu".

Zis-a voievodul: "Măcar odată jertfeşte legii împărăteşti şi după aceea vei face ce pofteşti. Răspuns-a sfîntul: "Păgînule, nu mă vei putea amăgi pe mine cu meşteşugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat odată de Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva este necredincios în puţin, apoi este necredincios şi în mult; iar mie să nu-mi fie în gînd a face ceva necredincios şi neplăcut Domnului meu". Zis-a voievodul: "Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, pînă ce vei mărturisi mărirea zeilor noştri".

Atunci Numerian a poruncit la patru ostaşi, ca să-l dezbrace şi să-l bată cu vine de bou fără milă. Fiind sfîntul bătut, îi ziceau cei ce stăteau împrejurul lui: "Isidore, supune-te voii împărăteşti, mai înainte pînă a nu muri în munci". Sfîntul a răspuns lor: "Eu mă supun voii şi poruncii Domnului meu, Împăratul Cel ceresc şi veşnic; pe Acela Îl mărturisesc, Îl cinstesc şi nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca şi eu să nu fiu lepădat de El în ziua Judecăţii!" După acea bătaie, muncitorul îl amăgea pe sfînt cu momeli şi îl înfricoşa cu îngroziri, vrînd să-l plece la a sa păgî-nătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dînsul numai dosădiri şi ocări pentru el şi zeul său. Deci, umplîndu-se de mînie, a zis: "Eu voi porunci, ca să taie limba ta cea necurată". Răspuns-a sfîntul: "Chiar şi limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui lui Iisus Hristos". Şi îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului; însă, sfîntul, şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Voievodul, cuprinzîndu-se de spaimă, a căzut la pămînt şi şi-a pierdut limba sa şi a rămas mut; încît după ce l-a ridicat de la pămînt nu putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea şi, cerînd hîrtie, a scris pe dînsa aceste cuvinte: "Pe Isidor cel ce nu voieşte să se supună poruncii împărăteşti, poruncesc să-i taie capul cu sabia". Aceasta citindu-se, sfîntul mucenic a strigat cu bucurie, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar şi de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpîne, viaţa şi suflarea mea, şi cînt Ţie, Doamne, puterea mea şi luminarea minţii mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale". După acestea călăul, luînd pe mucenic, l-a dus la tăiere. Şi mergea Sfîntul Isidor bucurîndu-se, mergînd înainte la junghierea sa, ca un mieluşel fără de prihană. Deci, căutînd spre cer cu luminoasă faţă şi cu ochii veseli, grăia: "Sfinte Stăpîne, mulţumesc Ţie că mă primeşti pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locaşurile Tale şi în locurile cele de odihnă".

Sosind la locul la care era să se săvîrşească, a cerut vreme spre rugăciune şi, rugîndu-se, şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a tăiat pentru Hristos, Care Şi-a plecat pe Cruce Sfîntul Său cap, pentru noi. După tăierea capului Sfîntul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mîncarea cîinilor şi fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui şi creştin tăinuit, a luat sfîntul lui trup şi, săpînd în taină un mormînt împreună cu ceilalţi fraţi credincioşi, l-au pus în pămînt, ca pe o vistierie de mare preţ.

Apoi singur s-a făcut următor nevoinţei celei pătimitoare. Pentru că, plecînd Amonie cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu cununa mucenicească. Apoi moaştele cele cinstite ale Sfîntului Isidor, venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a scos din pămînt şi le-a uns cu miresme de mult preţ şi, înfăşîndu-le cu pînză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Viaţa Sfîntului Isidor, cel nebun pentru Hristos
(14 mai)

Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decît înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcîndu-se a fi nebun, a ieşit din pămîntul şi patria sa şi s-a dus spre părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plîngînd, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ţi se cade a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi silitorii sînt puţini care o apucă". Fericitul, mîngîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, pînă ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea. Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire, răsplătind ocărîtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dînşii în mintea sa, zicînd către Dumnezeu: "Doamne nu le socoti acestea ca păcat". Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.

În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită - unde se află acum şi sfintele lui moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcînd nebunii după obiceiul său şi răbdînd necazuri de la cei nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la rugăciune de seara pînă dimineaţa, înălţînd cu lacrimi şi cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pămîntul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui, dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfîntul pe toate le răbda, şezînd în coliba sa fără acoperămînt, ca unul fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît şi Dumnezeu l-a iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfîrşit, prin răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest chip: Nişte neguţători, luîndu-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfîntul Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scîndură şi l-au lăsat în mare şi corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scîndură, se afla în pragul morţii, neaşteptînd ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblînd pe mare ca pe uscat şi zicînd către dînsul: "Omule, mă ştii pe mine cine sînt?" Iar neguţătorul, abia putînd să vorbească, i-a zis: "O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă izbăveşte de moartea cea amară".

Atunci sfîntul l-a luat de mînă, l-a pus pe scîndura aceea, care îi era întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfîntul, îndreptînd-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungînd-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicîndu-i: "Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adîncurile mării". Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dînşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimîntat şi slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcînd nebunii, şi nu putea să spună cuiva de dînsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere pînă la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dînsul şi alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi facerile lui de minuni se săvîrşeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop şi, apropiindu-se sfîntul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dînsul, ca şi cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mîntuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătînd voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoşat şi au spus despre aceea voievodului, care, şi el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înştiinţîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit şi se mînia asupra pristavului; căci a înţeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfîrşit prînzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfîntul Isidor, avînd în mîini o prescură şi a dat-o episcopului, zicînd ca şi cum ar fi nebun: "Arhiereule, primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mîinile prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Deci, îndată cu venirea sfîntului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfîrşitului sfîntului şi minunat este cuvîntul lui, care le-a zis că "în acest ceas am luat prescuri din mîinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era mincinos cuvîntul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi, în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mîinile preasfinţitului patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfîntul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neştiind nimeni de sfîrşitul lui, deoarece sfîntul lui suflet a fost dus de sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi frumoasă mirosire, zicînd unul către altul: "De unde iese această plăcută mireasmă?" Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergînd pe lîngă coliba sfîntului, a simţit mai multă bună mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfîntul, zăcînd la pămînt, avînd faţa în sus şi mîinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Şi, cunoscînd că de curînd s-a sfîrşit, a alergat şi a spus celorlalţi oameni. Deci, mergînd nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, care ştiau viaţa sfîntului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfîntul l-a izbăvit de înecare în mare şi, căzînd la mormîntul sfîntului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormîntului fericitului - cu binecuvîntarea arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormîntul Sfîntului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.