Sfantul Mucenic Petru, Sfanta Mucenita Eufrasia, Sfanta Mucenita Iulia model Athos
18 mai
Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodot al Ancirei şi a Sfintelor şapte fecioare Muceniţe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia
Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin şi Venedim
Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodot al Ancirei şi a Sfintelor şapte fecioare Muceniţe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia
(18 mai)
(Pătimirea acestora este scrisă pe scurt de Nil Mărturisitorul, cel de o vîrstă şi dintr-o cetate cu Mucenicul Teodot, care a fost martor ocular)
Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfîntului Mucenic Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar şi cu faptele sînt dator a mulţumi pentru dragostea lui. Nu sînt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sîrgui, pe cît voi putea - socotesc că este de trebuinţă lucrul acesta -, ca să dau în scris viaţa şi pătimirea lui, spre înştiinţarea şi folosul iubitorului de Dumnezeu; adică cum a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la cununa muceni-cească.
Unii spun despre dînsul că de la început a avut petrecerea de obşte cu toţi, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a avut cîrciumă pentru dobîndirea cîştigului celui necinstit; însă şi-a înfrumuseţat cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viaţa cea mai dintîi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voieşte; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.
Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc, supunîndu-şi trupul duhului şi împlinind cuvîntul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au. El atît de mult a sporit în fapte bune, încît şi altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrînarea şi postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorîrea trupului că este desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era în el aceasta că, prefăcîndu-şi viaţa lui în viaţă de cîrciumar, făcea multă neguţătorie duhovnicească, cîştigînd lui Dumnezeu multe suflete omeneşti. De vreme ce, sub chipul negustorului de cîrciumă, lucra apostoleşte în taină ca un episcop; iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea mîinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele netămăduite între oameni; iar prin cuvîntul cel mîntuitor de suflete, vindeca rănile cele sufleteşti.
Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în stăpînire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpînitor era om tulburător şi cumplit, care se mîngîia cu uciderea şi cu vărsarea de sînge; iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurăţie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerînd împăratului Diocleţian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpînirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgînătatea elinească.
Deci, ajungînd la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atît de mult i-a îngrozit pe toţi credincioşii, încît îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase şi munţii erau pline de creştini. După aceea, ighemonul acela a trimis vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu pămîntul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanţuri, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi temîndu-se de afundare. Căci, păgînii, năvălind asupra caselor creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi pe fecioare îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni spurcaţi; iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.
Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsînd uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea se simţea mult mai grea, decît în toate muncile de pînă aici.
Deci, cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, nesuferind foametea, se dădeau în mîinile păgînilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferinţa acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuţi în multă îmbelşugare, iar acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.
Fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dîndu-se în primejdii. Deoarece cîrciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strîngă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cîrciumă, ca să dea fără de frică adăpost şi odihnă în cîrciuma sa fraţilor celor izgoniţi. El avea multă purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce rătăceau prin munţi şi prin pustietăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luînd în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cîrciumă, dar şi scăpare a credincioşilor, pentru că sfîntul acesta nu era ştiut de păgîni că este creştin, părînd a fi cîrciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămînzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.
În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate bucatele şi băuturile care se vindeau în tîrg, adică pîinea şi vinul, să le spurce cu urîciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini că, deşi nu voiau ei să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de idoli, totuşi, cumpărînd şi mîncînd cele din jertfele idoleşti, se vor spurca. Deci, nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate şi pîinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzîndu-l fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pîine, grîu şi vin şi le împărţea în taină la cei credincioşi, ospătînd la sine mulţi creştini. Atunci cîrciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mîntuia lumea din potop. Precum atunci, toată lumea, înecîndu-se în ape, nu era cu putinţă cuiva a se mîntui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră - zice scriitorul -, nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile idoleşti, afară de casa lui Teodot.
Astfel, cîrciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi săvîrşirea celor fără de sînge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Aşa era cîrciuma dreptului acesta, aşa i-a fost neguţătoria şi dobînda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim şi despre alte fapte bune ale lui.
În acea vreme s-a întîmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgîni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgîneşti ai Artemidei l-au pîrît ighemonului, spunîndu-i că Victor ar fi hulit pe zeiţa lor şi că Apolon a siluit pe cea de un pîntece, sora sa, Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgînilor să se ruşineze de nişte zei desfrînaţi ca aceia ai lor, care au făcut atîta fărăde-lege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.
Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi l-a aruncat în temniţă. La acest legat mergeau păgînii, amăgindu-l şi zicîndu-i: "Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei cîştiga bogăţie multă de la dînsul şi vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărîmată, averile tale vor fi jefuite şi tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după moartea cea amară, se va arunca cîinilor spre mîncare". Acestea, şi mai multe, ziceau lui Victor păgînii.
Dar, mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergînd noaptea la dînsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicîndu-i: "O, Victore, să nu asculţi nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgînii, nici să te uiţi la sfatul lor cel viclean şi nici să te duci în urma lor, lăsîndu-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decît întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cît aceia te momesc cu făgăduinţele lor viclene, pe atît te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vînzătorul? L-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a cîştigat, decît ştreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei cîştiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!"
Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, aducîndu-şi aminte de sfătuirea sfîntului, s-a arătat viteaz în pătimiri şi a răbdat cu vitejie muncile şi pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, cînd s-a apropiat de sfîrşitul nevoinţei sale şi cînd era gata să-şi ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l lase puţin, pînă va socoti ceva pentru sine. Atunci, îndată slujitorii au încetat de a-l munci şi l-au dus în temniţă, dîndu-i vreme să se gîndească. El a murit în temniţă din pricina atîtor munci ce suferise, nelăsînd nici o înştiinţare sau vreo adeverire despre sfîrşitul său; pentru aceasta pînă astăzi pomenirea lui este la îndoială.
Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfîntul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întîi în Medichina, săvîrşindu-se prin multe bătăi şi prin foc, s-a aruncat în rîul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lîngă rîu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo pînă ce a aflat în rîu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Întorcîndu-se de acolo, a întîmpinat pe nişte fraţi de aceeaşi credinţă pe care, văzîndu-i, i s-a dat multă mulţumire, ca unul de obşte făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe cînd aceia au risipit altarul Artemidei şi s-au prins de rudeniile lor şi era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.
Deci, pentru aceasta închinîndu-se lui, îi mulţumeau. Sfîntul, bucurîndu-se de vederea lor, i-a rugat să prînzească cu dînsul şi, găsind un loc frumos, au şezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cîntări de păsări. Mai înainte de a prînzi ei, sfîntul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa şi să prînzească împreună cu dînşii şi astfel să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfîntul avea obicei a nu prînzi, nefiind de faţă preotul ca să-l binecuvinteze.
Mergînd cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după cîntarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul, văzîndu-i pe ei înconjuraţi de cîini, a alergat şi, gonind cîinii, le-a urat de bine şi i-a întrebat: "Creştini sînteţi? Dacă sînteţi creştini, veniţi în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos".
Iar ei i-au zis lui: "Creştini sîntem şi creştini căutăm!" Preotul, zîmbind, a zis către sineşi: "O, Frontoane - că aşa se numea preotul -, cît de adevărate sînt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunîndu-mi: "Am adus comoara acestei ţări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea". Răspuns-au bărbaţii cei trimişi: "Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decît toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-l vedea, arată-ne nouă mai întîi pe preotul satului acesta". Iar el a zis: "Eu sînt, cel pe care-l căutaţi! Deci, să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!" Mergînd preotul cu trimişii, a văzut pe Sfîntul Teodot şi l-a sărutat pe el şi pe fraţi, rugîndu-l să vină în sat la casa lui. Sfîntul Teodot se lepăda a merge, zicînd: "Mă sîrguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoinţă şi alergare pentru mîntuirea creştinilor! Deci, se cuvine să slujim fraţilor care sînt în primejdii şi în nevoi"... Amin!
Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin şi Venedim
(18 mai)
În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, cînd ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi cînd tot pămîntul se roşea cu sîngele mucenicilor, atunci un tînăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfînta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci, ighemonul l-a întrebat: "Creştin eşti?" Petru a răspuns: "Sînt creştin cu adevărat". Ighemonul îi zicea: "Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci, jertfeşte marii zeiţe Venera". Tînărul răspunse: "Ighemoane, mă minunez, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrînate, care a făcut atîtea fapte urîte, încît îmi este ruşine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiţi pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrînări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi desfrînată, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfă ei, fiind atît de spurcată şi desfrînată. Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă".
Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare şi să-i sfărîme oasele. Robul lui Dumnezeu, cu cît era muncit mai mult, cu atît se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El rîdea de nebunia ighemonului şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: "Mulţumescu-Ţi, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atîta tărie şi răbdare! Învredniceşte-mă încă pînă la sfîrşit să biruiesc puterea vrăjmaşului cel păgîn". După aceasta, ighemonul, văzînd că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz tînăr creştin - pe Sfîntul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostaşi cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. Pe aceştia i-au prins păgînii şi împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat şi zicea: "Sînt creştin".
Ighemonul, văzînd pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: "Voi ce ziceţi că sînteţi?" Ei au răspuns: "Şi noi tot creştini sîntem". Ighemonul a zis către Nicomah: "Jerfeşte zeilor, după porunca împăratului!" Nicomah răspunse: "Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe idolilor?" Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l spînzure la muncire şi să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier. Nicomah, fiind muncit astfel, cînd era aproape de sfîrşitul său şi voia să cîştige cununa pe care o avea ca şi în mîinile sale, deodată a pierdut-o. Pentru că, schimbîndu-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicînd: "Eu niciodată n-am fost creştin; deci, sînt gata a jertfi zeilor". Atunci, îndată a încetat a-l munci şi l-au scos de la muncire. Dar, cînd ticălosul călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi l-a trîntit la pămînt. Astfel se îndrăcea, muşcîndu-şi limba cu dinţii şi curgîndu-i spume de sînge, pînă ce cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe cînd se întîmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicînd: "O, ticălosule şi pierdutule, pentru ce ţi-ai dobîndit munca cea veşnică şi nespusă pentru un scurt timp?"
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: "Eşti creştină?" Fecioara răspunse: "Sînt creştină şi plîng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată cîştiga odihna cea veşnică". Ighemonul a grăit către dînsa: "El, jertfind zeilor, şi-a cîştigat acum odihna, pentru ca voi, creştinii, să nu rîdeţi de dînsul. De aceea, Atena şi Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc". Sfînta răspunse: "Dumnezeul meu este mai mare decît tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjdu-iesc spre Dînsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate".
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrînaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă unde era şi Dionisie. Deci, tinerii cei fără de ruşine, luînd pe curata şi sfînta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvîrşească pofta. Dar, cînd au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrînării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, astfel silindu-se pînă la miezul nopţii s-o batjocorească, n-au putut. La miezul nopţii s-a arătat lîngă fecioară un tînăr prealuminos şi deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.
Tinerii, văzînd acea lumină, de frică au căzut ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea, ridicîndu-i, le-a zis: "Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tînărul pe care l-aţi văzut, este sfîntul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine". Şi astfel, sfînta fecioară a rămas curată, păzindu-se de Dumnezeu.
A doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgîneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să-i dea în mîinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Ighemonul, scoţînd pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel le-a zis: "Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena". Sfinţii au răspuns: "Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos". Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a zis către ighemon: "Să-i dea pe ei în mîinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci, ighemonul a poruncit mai întîi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.
Poporul, legînd cu funii de picioare pe sfinţi, i-a tîrît cu mult zgomot pînă la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe cînd îi ucidea pe sfinţii mucenici, Sfînta fecioară Cristina, înştiinţîndu-se, a alergat la acel loc, strigînd, plîngînd şi căzînd peste sfinţii ce se ucideau, zicea: "Să mor şi eu cu voi pe pămînt, ca împreună să vieţuim în cer". Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mîinile des-frînaţilor de un tînăr luminos; deci, scăpînd, a căzut pe trupurile creştinilor ce s-au omorît.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptîndu-se împreună contra diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorîţi atunci: Sfîntul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfînta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.
Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnînd pe toţi păgînii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Pentru aceea i-a prins şi i-a dat stăpînitorului Atenei. Şi, cercetîndu-i, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mîini omeneşti. Deci, au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor, s-au sfîrşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
- Tematica
- Icoana Sfinti
- Luna
- 05 Mai
- Ziua din luna
- 18