Sfantul Ioan Damaschin, model bizantin

Sfantul Ioan Damaschin, model bizantin

4 decembrie

Astazi amintim de viaţa şi pătimirea   Părintelui nostru Ioan Damaschin

Dimensiune
Model Icoana
Tip Icoana
  • Litografie cu rama si sticla
In stoc
89,00 lei
Nicio taxa

 

Pomenirea Părintelui nostru Ioan Damaschin
(4 decembrie)

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decît aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luînd cetatea slăvită, făcînd multă răutate creştinilor, pe unii omorîndu-i, iar pe alţii vînzîndu-i în robie, încît pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.

Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrînd întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfîntului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfînt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpînitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire ca aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberîndu-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dînd mînă de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămînţă în Israil şi ca o scînteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dînşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născîndu-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcînd un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescînd pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dînsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vînarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blîndeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sîrguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobîndit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducîndu-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în tîrguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întîmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vîndură pe el în tîrg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzînd la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzînd închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rînduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: "N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sînt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi". Acestea zicînd, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzînd pe bătrîn plîngînd şi după haină cunoscîndu-l că este monah, s-a apropiat de dînsul, vrînd a-l mîngîia în necaz şi i-a zis: "Pentru ce plîngi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?" Iar monahul a răspuns: "Nu plîng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sînt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tînguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsînd după mine moştenitor". Mirîndu-se bărbatul acela a zis: "Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mîhneşti că n-ai fiu?" Monahul a răspuns: "Nu înţelegi, stăpîne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sînt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pămîntului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care au atîta podoabă şi cu atîta înţelepciune sînt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvîrşit le-am învăţat. Deci, atîtea daruri avînd, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavînd nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pămînt talantul stăpînului său. Deci, pentru aceasta plîng şi mă tînguiesc, că precum se mîhnesc părinţii cei trupeşti cînd vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mîhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămînă după mine moştenitor, la atîta bogăţie de înţelepciune".

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrîn: "Nu te mîhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale". Zicînd acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat cu sîrguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decît multe alte daruri. Deci, luînd cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa şi-l mîngîia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dîndu-i toată îndemînarea şi odihna; apoi a zis către dînsul: "Părinte, fii domn al casei mele, precum sînt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punîndu-i înaintea lui pe amîndoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămînînd sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dînşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dînşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dînşii prin învăţătură, creşte-i prin blînda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti".

Fericitul bătrîn Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luînd pe amîndoi copiii, îi învăţa pe dînşii cu toată sîrguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepînd toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflînd-o vîntul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adîncul înţelepciunii. Amîndoi învăţînd cu sîrguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pămîntului au învăţat-o aşa, încît se părea că sînt ca oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cîntările bisericeşti cele alcătuite de dînşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dînşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcîndu-se desăvîrşiţi, atît întru înţelepciunea cea duhovnicească, cît şi în cea lumească. Ioan atît a sporit încît chiar dascălul se minuna de dînsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covîrşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mîndrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cît face mai mult rod, cu atît îşi pleacă la pămînt ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cît creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atît se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gîndurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: "Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpînul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încît acum chiar şi pe mine mă covîrşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adîncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpîne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvîrşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mîntuind sufletul".

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mîhnit, nevrînd să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mîhnească pe bătrîn, ci a făcut după voia lui şi, dîndu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergînd s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind pînă la sfîrşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvîrşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după cîţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemînd pe Ioan, a voit a-l face mai întîi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrînd şi s-a făcut stăpînilor în cetatea Damascului, mai mare decît tatăl său.

În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădînd sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu rîvna pentru buna credinţă, urmînd lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dînsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţînd sabia cuvîntului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sînt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.

Deci, se sîrguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvîntului. Acestea ajungînd la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcîndu-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mîna lui şi să o ceară de la dînşii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mîna lui Ioan, pe care, cerînd-o cu vicleşug, au dat-o în mîna împăratului. Iar acela a dat-o în mîna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mîna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpînirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpînirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpînesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dînşii, neavînd nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpînirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sînt sub mîna mea".

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai fericit decît aceasta mi se pare a nu fi alta decît a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată pînă la sfîrşit. Însă, un creştin care petrece în stăpînirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mîini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti".

Amîndouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luîndu-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luînd seama scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hîrtia aceasta văd că sînt asemenea cu scrisoarea mîinii mele; dar n-a scris mîna mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cîndva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i taie mîna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sîrguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea cîtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mînios păgînul, îndată a poruncit a se desăvîrşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sîngele său. Iar după tăiere, a spînzurat-o în tîrg, în mijlocul cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sîngelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mînie barbarul şi a trimis către dînsul să-l roage, zicînd: "Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, cîtă vreme stă spînzurată în văzduh mîna mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpînul meu, porunceşte ca să mi se dea mîna s-o îngrop în pămînt, că atunci se va uşura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mîna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luîndu-şi mîna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzînd la pămînt înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mîinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinînd din adîncul inimii şi, plîngînd, zicea: "Preacurată Stăpînă, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mîna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întîmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mîna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mîna aceasta oricîte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate cîte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu".

Zicînd acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutînd spre dînsul şi zicînd: "Iată mîna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mîhni. Însă osteneşte-te cu dînsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deşteptîndu-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mîna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mîntuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stînd în picioare şi, ridicîndu-şi mîinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cîntînd cîntare nouă şi zicînd: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvîntat, întru tărie, mîna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărîma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dînsa pe vrăjmaşii sfărîmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale".

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cîntînd cîntări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegînd pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemînd pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mîna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mîna, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mîinii ce a fost tăiată. Văzînd-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mîna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicînd: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultîndu-mi rugăciunea cea cu multă sîrguinţă, a vindecat cu mîna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mîna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o".

Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luînd seama la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mînie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintîi şi fii cel dintîi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvîrşească în stăpînirea noastră". Ioan, căzînd la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului". Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dînşii, unul pe altul rugînd şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblînzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcîndu-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dînsul şi acolo, închinîndu-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfîntului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma sa cea aleasă... Amin!

 

 

 

Tematica
Icoana Sfinti
Luna
12 Decembrie
Ziua din luna
4
Ic_1204_SfIoanDamas
No reviews

S-ar putea sa-ti placa

Product added to wishlist
Product added to compare.

Contactati-ne!