Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Melania Romana
(31 decembrie)
Nu se făleşte Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită şi mult vitează, nici se înalţă şi se cinsteşte atîta pentru frumuseţea locului, pentru biruinţele ei, pentru vechimea şi pentru alte covîrşiri, cît se slăveşte după vrednicie şi după cuviinţă se împodobeşte, pentru sfinţii robi ai Stăpînului Hristos, cuvioşii şi mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut şi s-au luptat bărbăteşte cu vrăjmaşul şi au defăimat dezmierdările trupeşti şi toată desfrînarea, făcîndu-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătăţită. Chiar şi femeile, care sînt firi neputincioase, au săvîrşit de-a pururea pomenitele nevoinţe vitejeşti şi strălucite biruinţe. Dintre acestea una este şi Sfînta Melania, care a odrăslit din părinţi creştini drept-credincioşi şi a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrînă, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulţi sfinţi părinţi şi multora a slujit din averea sa.
În sfînta cetate a Ierusalimului, sîrguindu-se treizeci şi şapte de ani, ca Avraam, cu iubirea de străini, o! cît de mulţi creştini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi! Bisericilor şi mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi şi monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuinţă, închisorile şi temniţele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei şi bărbaţi, a fost pricinuitoare de mîntuire, povăţuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viaţa veşnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun şi prealuminat, căci şi moşul şi tatăl ei erau din cei mai de frunte şi bogaţi romani.
Melania, ajungînd în vîrstă, dorea să-şi păstreze fecioria şi pentru aceasta de multe ori supăra pe părinţii ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, şi nu aveau pe cine să lase moştenitori ai bogăţiei lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la naşterea sa, au însoţit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea şaptesprezece ani de la naştere.
Săvîrşindu-se nunta şi vieţuind ei în însoţire cinstită, Melania nu şi-a schimbat gîndul, ca măcar dacă nu poate a-şi păzi fecioria, cel puţin să trăiască în curăţie. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăţiei, adeseori sfătuindu-l şi cu lacrimi, zicînd: "O, cît de fericiţi am fi fost, de am fi vieţuit împreună întru curăţie din tinereţele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna şi doresc şi am fi fost unul altuia pricinuitori de viaţă mai frumoasă şi mai cu plăcere de Dumnezeu.
Dacă tinereţele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta şi nu poţi a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine şi nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îţi dau pentru mine răscumpărare toată bogăţia mea, robii şi roabele, visteriile (aurul şi argintul) şi averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine". El nici n-o oprea cu totul de la acest gînd al ei şi nici nu voia desăvîrşit să o libereze, ci zicea către dînsa cu dragoste: "Nu este cu putinţă a fi acum aceasta, pînă ce nu vom vedea din noi moştenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun - că este cu necuviinţă bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorinţa cea dumnezeiască şi în fapta cea bună. Să aşteptăm pînă cînd va da Dumnezeu rod însoţirii noastre şi atunci vom alege viaţa în chipul pe care-l vei voi".
Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului şi le-a dat Dumnezeu rod pîntecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoţirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi şi spre altă viaţă mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrînarea şi postul, lepădîndu-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase şi podoabe femeieşti de mult preţ nu voia să poarte şi la baie nu se ducea. Dacă cîndva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinţi să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-şi trupul îşi spăla numai faţa şi ieşea. Roabelor le poruncea şi le dăruia cîte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduinţa bărbatului său, zicînd: "Iată, acum avem moştenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit". El însă n-o asculta.
Melania, văzînd pe soţul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neştiută, lăsînd tată, lăsînd mamă, bărbat, fiică şi toate bogăţiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască şi de dragostea vieţii curate. Şi ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviinţă, care îi spuneau aceste cuvinte apostoleşti: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Şi iarăşi: Bine este femeie, de-ţi vei mîntui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mîntuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gînd.
Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoţirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămaşă de păr aspru, afară de vremea cînd ştia că are să fie văzută de bărbatul său, şi în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înştiinţeze bărbatul său de o viaţă ca aceea. Odată, văzînd aceasta sora tatălui său, rîdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.
După o vreme, iar a zămislit în pîntece şi se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor şi în citirea de psalmi, nevoindu-se a covîrşi durerea cea firească dinaintea naşterii. Şi s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală şi se înmulţeau şi durerile naşterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea şi din durerea cea firească a slăbit şi cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezîndu-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.
După această naştere, fericita Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încît se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stînd înaintea patului, suferea mult pentru dînsa şi, cuprins de jale, alergînd la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tînguire, cerînd ajutor din înălţime, iubitei sale soţii. Melania, avînd vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dînsul, fiind el încă în biserică, zicînd: "De voieşti să fim vii amîndoi, să dai cuvînt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în curăţie pînă la sfîrşitul vieţii".
Bărbatul ei, iubind-o foarte mult şi preţuind sănătatea ei mai mult decît pe a sa, s-a supus voii ei şi a făcut făgăduinţă, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dînsa în neamestecare trupească. Întorcîndu-se slujitorul şi spunînd acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul şi a început a-i fi mai uşor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească şi dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinţei sale la bun sfîrşit.
Sculîndu-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit şi fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deşteptat pe Apelian către păzirea curăţiei, iar mai vîrtos cînd îi grăia Melania aceasta: "Vezi că Însuşi Dumnezeu ne cheamă spre viaţă curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noştri". Astfel Apelian şi Melania, după însoţirea cea trupească a firii, au zămislit viaţa cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecînd în post şi în rugăciune, întru osteneli, întru omorîrea trupului, unul pe altul îndemnîndu-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mîinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume şi să se facă monahi.
Auzind părinţii Melaniei hotărîrea lor, îi opreau. De acest lucru Melania şi Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dînşii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simţit mare şi bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putinţă nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune şi s-au umplut de acea mîngîiere duhovnicească, încît au uitat toată mîhnirea lor. Apoi au fost cuprinşi de mai mare dorinţă de bunătăţile cele cereşti, iar lumea şi cu toate cele ale ei, li s-au făcut urîte. Atunci au vrut să lase toate şi să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rînduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rînduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puţină vreme, a murit tatăl Melaniei şi aşa s-au liberat Apelian şi Melania, pentru a-şi arăta sîrguinţele lor.
Dar, de vreme ce aveau mulţime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mîna săracilor, nu îndată s-au despărţit de lume şi de patrie. Deci şi-au ales petrecere lîngă cetatea Romei, într-un sat oarecare, pînă ce vor împărţi toate săracilor, vieţuind precum începuseră, păzind curăţenia cu osîrdie.
Cînd această fericită doime şi-a ales această viaţă străină şi plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vîrsta de douăzeci şi patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflîndu-se într-acea vîrstă, în care tinereţile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupeşti, această sfîntă doime, avîndu-şi viaţa împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearşi în cuptor, şi aceasta se săvîrşea prin voinţa fericitei Melania. Căci aceasta ca o înţeleaptă roabă a lui Dumnezeu şi pe sine se păzea cu dinadinsul şi pe bărbat îl ţinea în deşteptare încît ea se făcuse bărbatului ei învăţătoare, povăţuitoare şi pe calea Domnului înainte conducătoare.
Ducînd o viaţă ca aceasta minunată, îşi vindeau averile şi le împărţeau fără cruţare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate şi a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzînd că nu i se împotrivesc lui şi nu ţin seamă de averile cele luate, a început şi mai mult a se întinde, făcîndu-se stăpîn pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredinţîndu-se lui Dumnezeu şi numai de aceasta le era mîhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mîinile omului zavistnic şi apoi mai puţin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.
Domnul, Cel ce apără pe robii Săi şi-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întîlnească cu dînsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întîlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian şi s-au dus amîndoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit. Însă ea, defăimînd legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu şi-a schimbat; ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinînd seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo.
Mergînd amîndoi acolo, unde şedea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzînd atîta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie şi i-a chemat lîngă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult şi se mira de îmbrăcămintea lor cea simplă şi de atîta smerenie. Îmbrăţişînd-o pe Melania, i-a zis: "Fericită eşti tu că ţi-ai ales o viaţă ca aceasta" şi i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbîndă, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaş, căci ziceau: "mai bine este să fim asupriţi, decît să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se porunceşte în dumnezeiasca scriptură să întoarcă şi cealaltă parte a obrazului. Deci mulţumim ţie, o! stăpînă, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbîndă asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău şi a mai lua cele ce sînt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor şi ale scăpătaţilor. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi şi fără împiedicare a-şi vinde averile cele mai mari, adică cetăţi, sate, nu numai în Italia şi în ţinutul Romei, ci şi în Sicilia, în Spania, în Galia şi în Britania.
Atîta bogăţie a moştenit de la părinţi Melania, încît după împărat nu mai era nimeni ca dînşii. Şi s-a dat lui Apelian şi Melaniei această voie, ca fără piedici să-şi vîndă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preţ, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.
De aici se vede că bogăţia lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preţ. Mai pe urmă, arzîndu-se de barbari, s-au vîndut cu mai mic preţ, iar banii s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decît Iov, pentru că acela fără voie pierzîndu-şi bogăţia sa, mulţumea lui Dumnezeu, iar aceştia de bunăvoie s-au lipsit de bogăţii şi au ajutat săracilor. La început viaţa aceasta se părea îngreuiată şi nu atît de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat uşoară şi plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun şi sarcina uşoară. Diavolul, urîtorul binelui şi al desăvîrşirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dînşii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducîndu-se în casa lor mulţime de aur de la satele ce se vînduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simţind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina şi împărţindu-l la săraci.
Odată spunea fericita despre dînsa aceasta: "Aveam un sat şi într-însul un palat foarte frumos şi la loc înalt care covîrşea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor şi vînarea peştilor, iar de cealaltă parte, copaci înalţi, cîmpii verzi, pometuri şi grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cîntări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuştile lor, precum şi vînaturi multe. Şi-mi punea vrăjmaşul în gînd ca să poftesc satul acela şi să nu-l vînd pentru atîta frumuseţe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscînd iarăşi vicleşugul diavolului şi întorcîndu-mi mintea spre sălaşurile Raiului, îndată am vîndut satul acela şi preţul l-am dat împrumt Hristosului meu".
Din averile ce aveau în Italia, ca nişte rîuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, pînă la marginile pămîntului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor şi mănăstirilor de bărbaţi şi de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolniţe, săraci, văduve şi la cei ce erau prin închisori, prin temniţe şi pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mîinile lor, cele cu îndurare, Apusul şi Răsăritul. Apoi se grăieşte despre dînşii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri paşnice şi zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrana rînduielii celei duhovniceşti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur şi argint, cu veşminte preoţeşti, cusute cu fir şi cu toate felurile de bogăţii.
Apoi, lăsînd în Italia foarte puţine averi nevîndute au luat cu ei şi pe mama Melaniei, fiind încă în viaţă şi s-au suit în corabie, plecînd în Sicilia; pe de o parte ca să-şi vîndă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puţin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetăţii şi în tot pămîntul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinţii că au vîndut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rînduind aşa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică. Şi încă şi-au păzit întreagă vremelnica lor sănătate, ieşind din Italia, ca Lot din Sodoma, mai înainte de acea cumplită năvălire şi prădare de barbari.
Deci mergînd în Sicilia şi mîngîindu-se de vederea Sfîntului Pavlin, apoi bine rînduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia şi Cartagina; şi mergînd ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit şi învăluire mare, care ţinu multe zile, încît şi apa de băut se sfîrşise în corabie, iar corăbierii şi o mulţime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscînd Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vînt, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.
Fiind duşi cu vînt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puţin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducînd cu dînşii o mulţime de bărbaţi, femei şi copii; şi au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-şi răscumpere robii, iar de nu, pe toţi îi vor tăia cu sabia; şi s-a pricinuit poporului plîngere îndoită, pe de o parte că atîtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie şi n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puţini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dînşii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor şi a dobîndit mai mult decît nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dînşii, le-au dat atîta aur, cît le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.
Plecînd de la ostrovul acela, cu vînt lin care le sufla într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, săvîrşeau lucrul cel obişnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcînd bisericilor, mănăstirilor şi săracilor şi bucurînd pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun şi dascăl îndemînatic spre a învăţa pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe şi multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă şi două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească - şi una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii şi cu tot felul de lucruri de trebuinţă şi de averi; apoi se îndeletnicea Sfînta Melania la mai mari postiri şi înfrînare, căci la început mînca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puţină, vîrtoasă şi uscată, după aceea a doua zi gustînd numai, apoi într-a treia zi, cum şi toată săptămîna o petrecea fără hrană, afară de sîmbăta şi Duminica.
Lucrul mîinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încît nu scria altcineva mai bine decît dînsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vîndă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mîinilor ei.
La citirea dumnezeieştilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci cînd ostenea lucrul mîinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajuta să asculte ceea ce se citea de alţii, iar dînsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi şi cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ţinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, şi acela nu pe pat, ci pe pămînt, pe un sac din păr. Şi zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu ştia în ce ceas va veni tîlharul, şi într-acest fel de trezire a vieţii deprindea şi pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulţi tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei şi a curăţeniei şi multe suflete din cei necredincioşi a dobîndit şi le-a adus către Dumnezeu.
Vieţuind în Cartagina şapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maica sa şi cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic şi împreună postnic, fiind duşi de un vînt bun, au sosit în Alexandria şi au sărutat pe Sfîntul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum şi pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Şi mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăşi au plecat în călătorie pe mare şi au ajuns la sfînta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilinţă şi cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru şi Preacurata Maica lui Dumnezeu le-au sfinţit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormîntul Domnului, fericita Melania de cu seară se închidea în toate nopţile la rugăciune. Acolo, cît de fierbinţi rugăciuni înălţa ea către Dumnezeu, plîngînd şi căzînd la Mormîntul Domnului şi sărutîndu-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămăşiţa averii lor din Italia s-a vîndut de un prieten credincios al lor şi preţul li s-a trimis acolo la Ierusalim. Amin.
