Icoana Trădarea lui Iuda
Trădarea lui Iuda Iscarioteanul este una dintre cele mai dureroase și încărcate de taină pagini ale Sfintei Scripturi. Acest episod nu este văzut doar ca un act de trădare personală, ci ca o oglindă a pericolului care pândește pe fiecare om ce se îndepărtează de harul lui Dumnezeu și se lasă atras de patimi.
Iuda a fost ales de Hristos ca unul dintre cei doisprezece Apostoli. Nu a fost ales pentru a trăda, ci pentru a se mântui. A primit chemarea, dragostea și învățătura lui Hristos, a fost martor la minuni și a avut parte de aceeași cinste ca și ceilalți ucenici. Însă în timp, sufletul lui a fost corupt de iubirea de arginți. În Evanghelia după Ioan ni se spune că purta punga cu banii comunității apostolice și fura din ea. Această înclinație către lăcomie a devenit poarta prin care satana i-a lucrat căderea. Deși părea apropiat de Hristos, în inima lui se înstăpânise patima avutiei: banul.
La Cina cea de Taină, Mântuitorul nu l-a expus, nu l-a rușinat în fața celorlalți, ci l-a avertizat cu gingășie: „Unul dintre voi Mă va vinde.” Era încă o șansă de pocăință. Dar Iuda, în loc să-și recunoască păcatul, s-a ascuns în spatele unui gest fals de smerenie: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” Hristos i-a răspuns simplu: „Tu ai zis.” Însă nici acest răspuns nu a străpuns inima lui Iuda.
După ce a părăsit camera Cinei, Evanghelia spune că „era noapte” – o imagine simbolică a stării lui sufletești. Iuda a mers la mai-marii preoților și a stabilit cu ei prețul vânzării: treizeci de arginți, prețul unui sclav. În Grădina Ghetsimani, L-a identificat pe Iisus printr-un gest care în mod normal semnifica iubirea și apropierea – un sărut. Acest sărut a devenit în istoria Bisericii simbolul trădării mascate în gest de prietenie.
Iuda a fost copleșit ulterior de remușcare, dar nu și de pocăință adevărată. Ortodoxia face o distincție profundă între căință și deznădejde. Când îți vezi păcatul și te întorci cu lacrimi la Dumnezeu, te mântuiești, așa cum a făcut Sfântul Apostol Petru, care L-a tăgăduit pe Hristos, dar s-a pocăit din inimă. Iuda, însă, în loc să alerge spre iertare, s-a închis în sine și a căzut pradă deznădejdii. A aruncat arginții în templu și s-a sinucis. Această alegere l-a rupt definitiv de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vânzarea a fost ceea ce l-a pierdut pe Iuda, ci lipsa pocăinței.
În slujbele Bisericii Ortodoxe, mai ales în timpul Săptămânii Mari, Iuda este adesea pus în contrast cu femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi picioarele lui Hristos. Ea a păcătuit mult, dar s-a pocăit din adâncul sufletului și a fost iertată. Iuda, deși aproape de Domnul, a rămas împietrit. De aceea, în slujba Deniei din Miercurea Mare se cântă: „Iuda, rob viclean, ucenicul și vânzătorul, prietenul și diavolul, s-a arătat cu un sărut vânzător.”
Ortodoxia nu-l vede pe Iuda ca pe un personaj predestinat pierzării, ci ca pe o imagine a omului care refuză lumina, deși i se oferă. Trădarea lui ne învață că nu e de ajuns să fii aproape fizic de Hristos – să mergi la biserică, să cunoști Scriptura, să ai o funcție religioasă. Esențial este să ai o inimă smerită și curată, care să răspundă iubirii lui Dumnezeu. Iuda nu este condamnat doar pentru fapta lui, ci pentru că a refuzat mila și iertarea, alegând întunericul în locul luminii.
