Viaţa Cuvioasei Taisia
(8 octombrie)
Într-o regiune a Egiptului trăia odinioară o femeie cu purtări rușinoase, lipsită de curăție și de sfială. Această femeie ducea o viață păcătoasă și, în loc să-și îndrepte calea, a învățat-o și pe fiica sa, numită Taisia, să-i urmeze exemplul rău. Când Taisia a ajuns la vârsta tânără, mama ei a dus-o într-o casă de desfrâu și a dat-o acolo în slujba răului, ca prin frumusețea ei să piardă sufletele multor oameni.
Taisia era de o frumusețe rară, iar vestea despre chipul ei s-a răspândit pretutindeni. Mulți bărbați, vrăjiți de înfățișarea ei, veneau la ea aducând aur, argint și haine scumpe. Prin farmecul și viclenia ei, a înșelat nenumărate suflete: unii și-au risipit averile pentru ea și au ajuns săraci, iar alții, luptându-se între ei din pricina ei, și-au pierdut chiar viața, umplând pragurile casei ei de sânge.
Aflând despre această femeie și despre viața ei de pierzanie, Cuviosul Pafnutie, un părinte sfânt, s-a hotărât s-o îndrepte. Și, pentru a nu fi recunoscut, s-a îmbrăcat în haine mirenești și a luat cu sine un galben de aur, îndreptându-se spre locul unde se afla Taisia. Văzând-o, i-a dat de înțeles că dorește să fie primit de ea, iar Taisia, luând galbenul, i-a spus:
„Intră în cămara mea.”
Pafnutie a intrat și a văzut un pat frumos, împodobit. Așezându-se, i-a zis:
„Oare n-ai o altă încăpere mai ascunsă, ca să nu ne vadă nimeni?”
Taisia i-a răspuns:
„Este, dar dacă te rușinezi de oameni, și aici suntem ascunși, căci ușile sunt încuiate și nimeni nu poate intra. Dar dacă te temi de Dumnezeu, atunci nu există loc în lume unde să te poți ascunde de El, nici chiar dacă te-ai ascunde sub pământ, pentru că și acolo ochiul lui Dumnezeu te vede.”
Auzind aceste cuvinte, Pafnutie a întrebat-o:
„Știi, așadar, de Dumnezeu?”
Iar ea a zis:
„Știu. Am auzit despre Dumnezeu, despre împărăția celor drepți și despre chinurile celor păcătoși.”
Atunci Pafnutie i-a spus cu blândețe dar și cu mustrare:
„Dacă știi toate acestea, de ce distrugi sufletele oamenilor și îi duci la pierzanie? Vei fi judecată nu doar pentru păcatele tale, ci și pentru toate sufletele pe care le-ai făcut să cadă în păcat.”
Auzind acestea, Taisia s-a cutremurat. A căzut la picioarele părintelui și, plângând, i-a zis:
„Știu că pentru păcatele oamenilor există pocăință și iertare. Cred că, prin rugăciunile tale, Dumnezeu mă va milui. Te rog, părinte, așteaptă-mă trei ceasuri și apoi voi merge oriunde îmi vei spune și voi face tot ce-mi vei porunci.”
Pafnutie a încuviințat și i-a arătat locul unde o va aștepta.
Atunci Taisia s-a întors în casa ei, și-a adunat întreaga avere – aproximativ patruzeci de litre de aur – și, ieșind în mijlocul cetății, a aprins un foc mare. A aruncat toate lucrurile ei de preț în flăcări și a strigat în fața poporului:
„Veniți, voi toți cei care ați păcătuit cu mine, și vedeți cum ard toate bunurile pe care mi le-ați dat! Așa arde și rușinea și păcatul vieții mele.”
După ce și-a mistuit averea, s-a dus la locul unde o aștepta Pafnutie.
Părintele a primit-o și a dus-o la o mănăstire de fecioare, unde a închis-o într-o chilie mică, pecetluind ușa. I-a lăsat doar o ferestruică prin care i se dădea puțină pâine și apă. Atunci Taisia l-a întrebat:
„Cum să mă rog lui Dumnezeu, părinte?”
Pafnutie i-a răspuns:
„Tu nu ești încă vrednică să rostești numele Domnului, nici să-ți ridici mâinile către cer, pentru că buzele și mâinile tale au fost pângărite. Doar întoarce-ți fața către răsărit și rostește des:
‘Dumnezeule, Cel ce m-ai zidit, miluiește-mă!’”
Timp de trei ani, Taisia a rămas astfel închisă, rugându-se lui Dumnezeu și postind cu smerenie.
După trecerea celor trei ani, Pafnutie, dorind să afle dacă Dumnezeu i-a iertat păcatele, s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare și i-a povestit totul. Antonie a chemat pe ucenicii săi și le-a cerut să se roage toată noaptea, ca Domnul să le descopere voia Sa cu privire la Taisia.
În acea noapte, lui Pavel cel prost, unul dintre ucenicii Sfântului Antonie, i s-a arătat o vedenie: cerurile s-au deschis, iar el a văzut un pat strălucitor, împodobit cu așternuturi scumpe, păzit de trei fecioare frumoase. Deasupra patului se afla o cunună minunată. Pavel a crezut că acel pat era pregătit pentru Antonie, dar un glas i-a spus:
„Nu, nu pentru Antonie, ci pentru Taisia, cea care s-a pocăit din toată inima.”
Dimineața, Pavel a povestit vedenia sa Sfinților Antonie și Pafnutie. Aceștia s-au bucurat și au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce primește cu milă pe cei care se pocăiesc sincer.
Pafnutie a mers apoi la mănăstirea unde Taisia era închisă și i-a deschis chilia. Dar ea, cu lacrimi în ochi, l-a rugat:
„Lasă-mă aici, părinte, până la moarte, căci multe sunt păcatele mele și nu încetez să plâng pentru ele.”
Pafnutie i-a spus:
„Nu, fiică, Dumnezeu, în bunătatea Sa, ți-a primit pocăința și ți-a iertat păcatele.”
Taisia a ieșit din chilie, dar i-a spus părintelui:
„De când am intrat aici, zi și noapte mi-am pus înaintea ochilor toate păcatele mele și nu am încetat să plâng. Chiar și acum, ele stau încă vii în mintea mea și mă tem de judecata lui Dumnezeu.”
După ce a ieșit, Taisia a mai trăit cincisprezece zile. Apoi s-a îmbolnăvit și, după trei zile de suferință, și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Astfel, cea care fusese o desfrânată a fost primită în împărăția cerurilor, pe patul de slavă pe care Sfântul Pavel îl văzuse în vedenie. Acolo se odihnește alături de cei drepți, în bucurie veșnică.
Așa s-a învrednicit Taisia, cea păcătoasă, de mila lui Dumnezeu, întrecându-ne pe mulți dintre noi în pocăință și credință. O, de am fi și noi învredniciți, prin rugăciunile ei, de aceeași împărăție cerească! Amin.
Tot în această zi este pomenită și Sfânta Fecioară Pelaghia, care a trăit în vremea împăratului Numerian, în cetatea Antiohiei din Siria. Când urma să fie prinsă și chinuită pentru credința ei în Hristos, ea s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu și, încredințându-și sufletul în mâinile Lui, și-a dat duhul în pace.
