Sfantul Mucenic Socrate, Sfantul Cuvios Ilarion cel Mare
Sfantul Mucenic Socrate, Sfantul Cuvios Ilarion cel Mare
Sfantul Mucenic Socrate, Sfantul Cuvios Ilarion cel Mare
Sfantul Mucenic Socrate, Sfantul Cuvios Ilarion cel Mare

Sfantul Mucenic Socrate, Sfantul Cuvios Ilarion cel Mare

21 octombrie

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos.

Dimensiune
Model Icoana
  • 1
  • 2
Tip Icoana
  • Litografie cu rama si sticla
In stoc
89,00 lei
Nicio taxa

 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare
(21 octombrie)

Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinţii cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, şi bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinţii lui în Alexandria ca să înveţe carte, el nu numai acea înţelepciune a deprins-o degrabă - pe care elenii o caută - ci şi înţelepciunea cea duhovnicească a învăţat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfîntul Botez şi, intrînd adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează şi înţelepţesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi, obiceiurile cele bune deprinzîndu-le, gîndea în ce chip ar plăcea Lui. Şi auzind de Sfîntul Antonie cel Mare, de a cărui viaţă îmbunătăţită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă şi a mers la dînsul cu sîrguinţă.

Ajungînd la acea pustie, a văzut faţa lui cea cu sfîntă cuviinţă şi i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvîrşire. A petrecut Ilarion la Sfîntul Antonie cîtăva vreme, privind la viaţa lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osîrdie, la lucrul mîinilor şi la osteneala cea neîncetată, la post şi la înfrînare, la iubirea de aproapele, la necîştigare şi la toată călugăria cea desăvîrşită. Mulţime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputinţele lor, alţii ca să fie binecuvîntaţi de dînsul, iar alţii ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să vieţuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvîrşită şi linişte; ci a gîndit să-şi caute un loc ca acela unde ar putea să vieţuiască numai cu Dumnezeu, fără gîlceavă. Şi luînd de la cuviosul binecuvîntare, s-a întors în patria sa şi a aflat pe părinţii săi morţi. Apoi a împărţit averea ce rămăsese în două părţi: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsîndu-şi nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume şi chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos şi următor al sărăciei Lui.

Astfel, lăsînd cele deşarte, a mers în pustia ce este ca la şapte stadii de la Maiuma Gazei şi acolo, între mare şi între lac, s-a sălăşluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela şi l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuţi să plece de acolo, să nu cadă în mîinile tîlharilor şi să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrînd să scape de moartea cea sufletească. "Se cuvine - zicea el - a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceştia nu mă tem. "Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă vei înfricoşa?" Şi vieţuia în post şi în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr şi o manta din piele dată de cuviosul Antonie.

Dar urîtorul binelui, diavolul, văzîndu-se călcat de un monah tînăr, a ridicat război împotriva lui, vrînd să biruiască pe ostaşul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tînăr şi cu gînduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simţind balaurul cel necurat care vrea să-l muşte cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmîndu-se cu rugăciuni către Dumnezeu şi desăvîrşit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post şi osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori şi cîte patru zile, negustînd hrană. Şi-şi ostenea trupul săpînd uneori pămîntul, iar alteori împletind coşniţe, grăind către sine apostoleştile cuvinte: "De nu voieşte cineva să lucreze, atunci nici să nu mănînce". Gîndurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameşul şi cu suspinul cel din adîncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, aşa vorbea cu dînsul: "Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticeşti şi nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea şi cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gîndeşti mai mult la hrană, iar nu la necurăţie". Nişte cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele şi cu fapta, pentru că atît îşi chinuise trupul, încît i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

Apoi, văzînd vrăşmaşul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dînsul, s-a gîndit să-l înfricoşeze pe fericit prin năluciri şi prin vedenii. Într-o noapte, cînd Sfîntul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plîngere de copii şi tînguire de femei, răgete de lei şi glasuri de alte fiare dobitoace, mare gîlceavă şi tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarăşilor lor şi scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoşîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul şi să fugă. Dar înţelegînd că toate acestea sînt îngroziri diavoleşti şi-a făcut semnul crucii şi diavolul, văzîndu-se alungat cu păvaza credinţei, a căzut, iar tînărul, rugîndu-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus şi stînd mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmaşul care stătea asupra lui. Apoi, ridicîndu-se puţin, vrînd să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă şi luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoşaţi şi sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dînsul. Iar el a strigat: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!" Şi îndată, desfăcîndu-se, pămîntul a înghiţit toată puterea diavolească. Iar sfîntul, bucurîndu-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cîntat: "Calul şi pe călăreţul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa şi l-a înghiţit pe el pămîmtul". Apoi iarăşi cînta: "Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat".

Însă vrăjmaşul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula şi a tăbărî asupra sfîntului, ispitindu-l cu alte meşteşuguri ale sale. Odihnindu-se sfîntul, i se părea că vede pe lîngă dînsul femei dezbrăcate, glumind cu neruşinare. Apoi, fiind flămînd şi însetat, i se arătau lui fel de fel de mîncăruri şi băuturi dulci. Iar el, rugîndu-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlînd, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostaşi înaintea lui făcînd război şi unul dintre ei, căzînd mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stînd în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputinţă şi altceva gîndind, a sărit în spatele lui diavolul şi lovindu-l cu picioarele în coaste şi bătîndu-l cu biciul pe spate şi pe grumazul său, îi zicea: "Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?" Şi rîzînd îl întreba: "Oare vrei orz?" Iar sfîntul, socotindu-le întru nimic toate acele meşteşuguri diavoleşti, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

Cuviosul şi-a făcut o chiliuţă mică în chip de mormînt, încît abia îi încăpea trupul în ea şi acolo vieţuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul şi toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineaţa, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic şi au grăit către dînsul: "De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?" Iar el le-a răspuns lor: "Cel gol nu se teme de tîlhari". Ei i-au zis: "Dar pot să te ucidă". Iar sfîntul a răspuns: "De vreme ce sînt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari". Iar tîlharii, minunîndu-se de un aşa suflet mare şi de credinţa lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-şi îndrepte viaţa lor, s-au dus. Şi vieţuind el în acea pustie mulţi ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfinţenia vieţii lui şi au început a veni la dînsul credincioşii, căutînd ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întîi a venit la dînsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care vieţuind în însoţire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă şi ocărîtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfîntul şi a căzut la picioarele lui. Văzînd-o, sfîntul şi-a întors faţa de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce-ţi întorci faţa, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ţie cu tînguire? Să nu priveşti spre femeie, dar spre durerea inimii ei şi la lacrimi milostiveşte-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ţi aminte că Mîntuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcîndu-Se în trup omenesc din femeie, din care şi pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci faţa de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sînt ocărîtă şi defăimată de bărbatul meu".

La aceste cuvinte Sfîntul Ilarion, plecîndu-se spre milă, şi-a ridicat ochii săi în sus şi s-a rugat pentru dînsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicîndu-i: "Să mergi cu bună nădejde şi îţi va îndeplini Domnul cererea ta". Şi s-a întors femeia cu bucurie, crezînd în cuvintele sfîntului. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a şi născut un fiu după cum îi spusese Sfîntul Ilarion.

Trecînd un an, acea femeie a mers la dînsul, purtînd în braţe pruncul şi zicînd: "Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvîntează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu". Şi binecuvîntînd sfîntul pe prunc şi pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudînd pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ţinutul acela.

O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soţia unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămîndu-se de un vînt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască şi acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfîntul Ilarion care era în pustie, a alergat la dînsul, luîndu-şi slujnicele şi famenii ei, şi a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicînd: "Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza şi să tămăduieşti de boală pe cei trei fii ai mei care sînt gata să moară, ca şi în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta şi prin tămăduirea fiilor mei şi, astfel, să se ruşineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioşi". Iar sfîntul se lepăda, zicînd: "Eu niciodată nu ies din pustie şi nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat". Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încît sfîntul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

Fiind seară adîncă, sfîntul a venit în Gaza şi cînd s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemînd peste dînşii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieşit din ei sudoare multă şi în acelaşi ceas s-au sculat sănătoşi şi, luînd hrană, au mulţumit lui Dumnezeu şi au sărutat sfintele mîini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza şi de atunci au început bolnavii cei cuprinşi de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîştigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulţime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos şi mulţi au voit să rîvnească vieţii lui celei îmbunătăţite şi, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a fost Sfîntul Ilarion în Gaza şi în Palestina întîiul povăţuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzîndu-şi lumina ochilor de zece ani, îşi cheltuise toată averea sa la doctori şi nici un folos nu cîştigase. Pe aceasta sfîntul a tămăduit-o prin scuipare, asemănîndu-se Domnului său; pentru că a scuipat în faţa ei şi ea îndată a văzut şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Un servitor al unui boier din Gaza, pe cînd şedea în şaretă, a fost rănit de diavol şi a înţepenit cu totul, încît nu putea nicidecum să se mişte cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzîndu-l, sfîntul a zis: "Nu-ţi este cu putinţă a te tămădui de neputinţa ta, de nu vei crede mai întîi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască". Iar bolnavul cu osîrdie, a răspuns: "Cred întru El, numai să mă tămăduiască". Şi sfîntul, făcînd rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos şi învăţîndu-l credinţa, i-a poruncit să se boteze. Şi aşa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească şi sănătos cu trupul şi cu sufletul.

Un alt om tînăr din părţile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu şi să le ducă şi nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul şi îl chinuia, gonindu-l prin pustietăţi şi prin cîmpii. Prinzîndu-l oamenii i-au legat mîinile şi picioarele cu lanţuri şi cu cătuşe de fier şi cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, şi cu cea diavolească şi cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile şi întăririle uşii şi, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora muşcîndu-le nasul, buzele şi urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile şi picioarele, altora scoţîndu-le ochii, iar pe alţii sugrumîndu-i de gît şi omorîndu-i şi mai făcea şi alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Si adunîndu-se popor mult şi prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare şi trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege şi îndată s-a făcut blînd ca un mieluşel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: "Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, necurate duhule, să ieşi din omul acesta şi să te duci în locuri fără de apă". Şi l-a scuturat pe el diavolul şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului şi cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela şi foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui şi celor ce erau acolo, zicînd: "Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim şi să-I mulţumim".

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogaţi şi căpetenie a cetăţii Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanţuri de fier, căci o legiune de diavoli sălăşluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau şi, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul şi l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toţii, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt şi să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: "Lăsaţi pe pîrîşul meu să se lupte cu mine". Şi întinzîndu-şi mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit şi l-a pus el înaintea picioarelor sale şi legîndu-i mîinile şi călcînd pe picioarele lui, îi zicea: "Munceşte-te, legiune de diavoli, munceşte-te!". Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, slobozeşte pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruieşti pe unul, aşa poţi şi pe mai mulţi să-i biruieşti". Şi îndată au ieşit din el toţi diavolii cu ţipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia şi cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: "Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sînt de folos acestea". Si aşa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma şi îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o şi poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa şi nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporeşte nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preţ, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie şi, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînşii nişte cuvinte vrăjitoreşti scrise pe o tăbliţă de aramă şi s-a întors acasă; iar tăbliţa aceea a îngropat-o sub pragul casei în care vieţuia fecioara, pentru că aşa îl învăţaseră vrăjitorii. Şi îndată a intrat diavolul în fecioară şi a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără ruşine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de ruşine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele şi se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinţii ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta şi, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulţime de fraţi şi făcuse o mănăstire mare. Şi fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se şi zicînd: "Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis înşelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sînt adus aici". Apoi diavolul a strigat: "Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sînt trimis într-însa de cel ce mă stăpîneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sînt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine". Iar sfîntul, zîmbind puţin, i-a zis: "Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă eşti legat ca cu o aţă, zici, de tăbliţa cea de aramă eşti ţinut cu sila?" Apoi l-a întrebat: "Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?" A răspuns diavolul: "Are el un alt diavol, tovarăş al meu, iubitor de pofte". Şi rugîndu-se sfîntul, l-a gonit pe el din fecioară şi a învăţat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmaşului, să fugă de întîlniri cu tinerii şi să nu vorbească cu cei care sînt fără de ruşine.

De asemenea, un boier oarecare, avînd în el duh necurat, a mers la Sfîntul Ilarion şi a cîştigat tămăduire. Pentru aceasta, mulţumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur şi l-a rugat să le ia. Iar sfîntul i-a arătat lui o pîine de orz, zicîndu-i: "Cei ce se hrănesc cu o pîine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi". Şi neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion şi de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul şi îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: "Pentru ce vă osteniţi, făcînd atît de lungă cale şi venind la mine? Aveţi aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile".

Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, şi toţi monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învăţătură, iar el pe toţi îi povăţuia la calea mîntuirii. O dată a fost rugat de fraţii ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulţiseră prin rugăciunile şi cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească şi să le dea îndreptar de viaţă. Şi cînd a ieşit în cale s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi, cam trei mii, şi îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învăţăturile lui cele pline de miere. Înconjurînd cuviosul mănăstirile şi cercetînd pe fraţi, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini îşi avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfîntul Ilarion şi a rugat pe fraţi ca, mergînd în via lui, să ia fiecare struguri cît va voi, pentru că erau copţi. Şi fraţii şi-au luat fiecare cît au voit şi erau cam la trei mii de fraţi.

Văzînd cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvîntat via lui şi fratele a luat vin - în anul acela - din via sa, mai mult decît trei sute de măsuri. Aşa binecuvîntarea cuviosului a înmulţit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgîrcit şi împietrit la inimă, văzînd pe sfîntul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dînsul; şi străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicînd: "Să nu vă apropiaţi de acestă vie, că este străină". Şi a fost lipsit fratele acela de binecuvîntarea sfîntului, pentru că foarte puţin vin a luat din vie şi acela a fost acru...

Tematica
Icoana Sfinti
Luna
10 Octombrie
Ziua din luna
21
Ic_1021_SfSocrIlarion
No reviews

S-ar putea sa-ti placa

Clientii care au cumparat acest produs au mai cumparat si:

Produs adaugat la favorite
Adaugat la comparare

Contactati-ne!